Dilema celor două Ierusalim-uri în timpul Mileniului

 

de Max R. King

 

trad. Iosif Dragomir

 

Dilema dispensaționalistă, constând în existența simultană a două Ierusalim-uri în timpul domniei de o mie de ani a lui Christos este un comentariu asupra inconsistenței și insuficienței literalismului împlinirii. Nu există nici o altă situație a existenței simultane a două Ierusalim-uri pe parcursul unei scurte perioade interimare sau de tranziție, cu trecerea celui pământesc pentru a facilita venirea celui Ceresc, așa cum este cazul în Noul Testament. Mai degrabă, poziția dispensaționalistă este una care susține două Ierusalim-uri (unul pământesc și unul ceresc) coexistând alături (sau mai exact, deasupra și dedesubt) în pace și armonie și cu binecuvântarea lui Dumnezeu pentru o mie de ani. În dispensaționalism, Ierusalimul pământesc restaurat este punctul focal în ce privește promisiunea lui Dumnezeu față de sămânța fizică al lui Avraam (Israel), însă prezența Ierusalimului ceresc ÎNAINTE (sau cel puțin pe timpul mileniului) trebuie recunoscută și explicată cumva. Referitor la prezența Ierusalimului ceresc în textul din Evrei 12: 22-24, Walvoord a comentat, „Acest pasaj important ne învață că sfinții tuturor veacurilor vor fi în Ierusalimul ceresc,” și mai departe, referitor la Evrei 11: 13-16, „este evident din aceste versete că nădejdea lui Avraam privind învierea are de-a face cu o cetate cerească mai degrabă decât o împărăție pământească.”

Conform doctorului Walvoord, Ierusalimul ceresc „nu se aseamănă cu Ierusalimul pământesc al mileniului,” dar este „în existență pe timpul mileniului deasupra pământului ca locaș al sfinților înviați și este în contrast cu cetatea Ierusalim localizată pe pământ.” Sfinții înviați care domnesc împreună cu Christos în perioada mileniului ocupă Ierusalimului ceresc iar sfinții mileniului care trăiesc pe pământ, locuiesc în Ierusalimul pământesc. Walvoord a observat că „se presupune că, deși Scriptura nu afirmă acest lucru, sfinții din mia de ani, la sfârșitul mileniului, vor fi schimbați înainte de intrarea lor în starea eternă și deci calificați pentru intrarea în Ierusalimul ceresc. Acest concept al celor două Ierusalim-uri ridică multe întrebări pertinente.

În primul rând, cum poate un Ierusalim ceresc care este diferit de cetatea pământească să devină înlocuitorul ei fără a suferi o pierdere a înțelesului „împlinire literală?” Va împlini făgăduința Avraamică o restaurare literală-fizică a Ierusalimului pământesc? Dacă da, (și care dispensaționalist va nega acest lucru), de ce trebuie să înceteze a exista după o mie de ani? Dacă noul (cerescul) Ierusalim nu este literalmente conform cu Ierusalimul pământesc, atunci în mod necesar o împlinire literală-fizică trebuie restricționată la cel pământesc, însă el nu poate fi stăpânit permanent. Conform propriei admiteri a dispensaționaliștilor, Ierusalimul ceresc se deosebește de cel pământesc prin mai multe elemente, incluzând mărimea lui, profilul și forma. El nu are un templu literal-fizic (Apoc. 21: 22). Nu există soare sau lună în noua cetate (21: 23). Nici nu mai există marea pe noul pământ (Apoc. 21: 1), și în consecință nu mai poate exista o graniță literal-fizică vestică a țării promise (Marea cea Mare, Iosua 1: 4; 15: 12). Unde va fi granița fizică pe noul pământ rămâne o ghicitoare. În mod clar, o împlinire literală a făgăduinței Avraamice nu poate fi dusă dincolo de mileniul temporal și continuată ca împlinire literală în cerul și pământul nou indiferent cât îți forțezi imaginația. Stăpânirea permanentă și împlinirea literal-fizică sunt incompatibile în literalismul dispensaționalist.

Doi, dacă sfinții mileniului trebuie să fie schimbați la sfârșit pentru a se califica să intre în Ierusalimul ceresc, (Walvoord), ce scop are mileniul? Nu poate fi acela de a pregăti pe Iudei (sau Neamuri) pentru schimbarea necesară intrării în Noul Ierusalim, pentrucă toți sfinții care au trăit înainte sau după Christos până la presupusa Lui venire să domnească pe pământ sunt înviați pentru a intra în cetatea cerească fără să fi pus verodată piciorul pe pământul mileniului, chiar înainte ca acesta să înceapă. Nici nu poate fi o împlinire pentru „întreaga sămânță,”pentrucă doar aceea parte din sămânța promisă lui Avraam care trăiește în timpul mileniului primește făgăduința, dacă promisiunea se referă la restaurare pământească. De ce, atunci, milioanelor de Iudei care au trăit și au murit înainte de mileniu li se refuză participarea la restaurarea pământească promisă? Dar dacă ei primesc făgăduința prin faptul că intră în Ierusalimul Ceresc, ce nevoie mai este de cel pământesc? De ce să desparți promisiunea și sămânța în două categorii de împlinire, mai ales că o împlinire pământească eșuează după o mie de ani și trebuie înghițită de ceresc ... care diferă de pământesc sau de literal-fizic?

Trei, pe parcursul mileniului, domnește Christos din Ierusalimul ceresc sau din cel pământesc restaurat sau din ambele? Există două tronuri fizice ale lui David? Dacă nu, atunci care Ierusalim are tronul restaurat? Ni se spune că sfinții înviați din toate veacurile se află în Ierusalimul ceresc pe timpul mileniului. Noi știm că ei au înviat (trăiesc) și domnesc împreună cu Christos. Dar ni se spune că tronul restaurat al lui David va fi în Ierusalimul pământesc restaurat. Avraam Isaac și Iacov nu vor fi acolo, nici sfinții, dar Christos trebuie să fie dacă El are să șadă şi să domnească pe scaunul lui David ... pe cel fizic. De ce, atunci, trebuie sfinții să trăiască și să domnească cu Christos dintr-un Ierusalim diferit (cel ceresc) pentru o mie de ani? Care Ierusalim are binecuvântarea mai mare în timpul mileniului, cel cu tronul fizic al lui David, sau cel fără, cel cu domnia lui Christos sau cel fără?

Patru, de ce Ierusalimul ceresc, care nu are tronul restaurat al lui David, se califică ca „cetatea eternă,” în timp ce Ierusalimul pământesc care are tronul restaurat al lui David și domnia lui Christos, în final cedează unei societăți păcătoase și nesupuse, până acolo că piere în distrugerea cerului și pământului?

O astfel de situație poate fi înțeleasă dacă Christos ar domni din Ierusalimul Ceresc cu scopul de a consuma (încheia) pe cel pământesc, dar aceasta nu este cazul în dispensaționalism. Contrar Noului Testament, dispensaționaliștii îl au pe Christos venind pe pământ și domnind pentru a restaura lucrurile pământești ale Israelului Vechiului Testament, și pentru scopul specific de a împlini fizic legământul Avraamic ... cel puțin pentru o vreme! Ei pot face ca împlinirea pământească, fizică, să arate bine pentru o mie de ani, dar faptele arată că indiferent ce cuprinde făgăduința Avraamică ea este caracterizată de o durată fără sfârșit. Ea este stăpânită veșnic de către sămânța Avraamică.

Cinci, de ce ar fi acceptat Iudeii o ofertă a unei restaurări fizice, pământești dacă ea în final avea să se sfârșească din nou? Dacă credința lui Avraam nu era în cetatea și patria pământească ci în cetatea și patria cerească (așa cum admite Walvoord), de ce să mustrăm pe Iudeii din vremea lui Christos pentru respingerea presupusei oferte a unei cetăți (și patrii) care ar fi pământească, temporară, necorespunzătoare și mai puțin glorioasă decât cea cerească? Dacă Christos a oferit întradevăr o împărăție pământească Iudeilor, ei ar trebui lăudați nu certați pentrucă au respins-o. Nu a lăudat Pavel pe cei care „calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam” (Rom. 4: 12)? Care era credința lui? „El aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” În nici un caz, cetatea din viziunea și credința lui Avraam nu era Ierusalimul pământesc, în trecut, prezent, sau viitor. În schimb, era cetatea cerească a patriei cerești care a fost promisă și pregătită de Dumnezeu pentru Avraam și sămânța lui (v. 16).

La urma urmei, prezisa distrugere din AD 70 a unui Ierusalim pământesc trebuie să fie de-ajuns pentru oricare descendent al lui Avraam, să le dea de gândit, fără să fie necesar să privească mai departe la altul, în special unul care a fost restaurat și condus de către Mesia lor pentru o mie de ani. Nu poate fi negat faptul că în Ierusalimul ceresc (cetatea credinței lui Avraam), se putea intra exclusiv prin credința în Christos și evanghelia Lui așa cum este predicată și este ascultată în așa numita „eră creștină.” Prin urmare, dacă în final fiecare sfânt ajunge oricum în cetatea și patria cerească, (chiar și conform exegezei dispensaționaliste), de ce să urmezi o rută pământească care este în contratimp cu credința părintelui Avraam? Dacă Avraam prin credință a putut căuta și intra în patria cerească fără să caute sau să posede din cea pământească, „nici măcar o palmă de loc” (Fpt. 7: 5), nu ar părea rezonabil ca sămânța lui să aibă aceiași convigere referitoare la „făgăduință”?

 

Încheierea sau sfârșitul celui Pământesc

Conceptul dispensaționalist privitor la două Ierusalim-uri nu este doar inutil ci și o distorsionare a credinței avraamice și a mesajului escatologic al evangheliei lui Christos. Ceea ce în mod obișnuit este numită Era Creștină în milenism, este în realitate eschaton-ul veacului Vechiului Testament. El s-a extins de la Cruce până la Parousia încheietoare de veac a lui Christos. Nu este un veac care se prelungește de-a lugul secolelor, ci este mai degrabă domnia lui Christos din vremea sfârșitului care pune capăt sau încheie comunitatea Israelului pământesc. Există un Ierusalim pământesc și unul ceresc în acest cadru al vremii sfârșitului, dar scopul domniei lui Christos nu este să reabiliteze sau să restaureze Ierusalimul pământesc ci să-l încheie, adică să-l ducă la destinul intenționat prin intermediul împlinirii. Această împlinire a culminat cu pierirea celui pământesc și venirea sau sosirea celui ceresc.

Din acest punct de vedere, distrugerea Ierusalimului din afară a semnificat o încheiere completă, rezultând venirea Ierusalimului ceresc în cadrul cerului și pământului nou (Apo. 21: 3). Acești termeni împreună cu coordonatele lor escatologice, trebuie înțeleși în cadrul celor două Legăminte, pentrucă acesta este mesajul central al Scripturii și focalizarea escatologică a venirii lui Christos. Când astfel de termeni sunt sunt scoși din cadrul biblic al legămintelor și i se dă un înțeles secular, istoric, mesajul biblic devine total deformat.

Alegoria lui Pavel din Galateni 4: 21- 31 susține această afirmație. Cei doi fii ai lui Avraam, Ismael și Isaac, împreună cu mamele lor, Agar și Sara, au reprezentat cele două legăminte, cele două Ierusalim-uri și cele două stări, a firii și a Duhului, a robiei și a slobozeniei. Legământul de la Muntele Sinai a reprezentat Ierusalimul pământesc din vremea lui Pavel, care era în robioe cu copiii lui (vv. 24-25). Acesta a fost legământul, Ierusalimul, și copiii robiei care au fost simbolizați de către Agar și Ismael. În contrast cu Vechiul Legământ al robiei, este Noul Legământ al promisiunii și împlinirii, al izbăvirii, adică Ierusalimul ceresc pe care la simbolizat Sara. Stearpa Sara (Sara –Ierusalimul ceresc) era pe punctul de a intra în durerile nașterii și de a împlinii promisiunea copiilor sau fiilor lui Avraam, în număr mai mare decât cel al lui Agar, despre care s-a spus că avea bărbat.

Punctul crucial al lui Pavel a fost că împlinirea promisiunii avraamice nu avea să fie realizată în Ierusalimul pământesc al legământului de la Sinai, care era în robie cu fiii lui. „Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră” (v.26). Ierusalimul ceresc nu cel pământesc este cel care împlinește promisiunea avraamică. Creștinii, care la fel ca și Isaac, au fost născuți din Duh, erau „fiii făgăduinței.” Mama lor era Ierusalimul de sus, care acum (acum-ul lui Pavel), a început să nască copii. Însă chiar prezența copiilor născuți dintr-o mamă înainte stearpă (Sara – Ierusalimul ceresc), a stârnit batjocura și persecuția din partea copiilor care au fost născuți înainte din roabă (Agar – Ierusalimul pământesc), adică, Iudeii firești sau ai legământului de la Muntele Sinai. Această persecuție a fost simbolizată de ocara aruncată de Ismael asupra lui Isaac. „Şi, cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum” (v.29).

Concluzia și aplicația lui Pavel plină de forță era că pământescul (ceea ce era simbolizat de către Agar și Ismael), trebuie să fie izgonit, stârpit. Moștenirea vine prin ceea ce era de sus. Copii robiei trebuie să se nască din nou, adică, născuți încă odată la o nădeje vie prin învierea lui Christosla o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji” (1.Petru 1: 3-4). Petru se referă la moștenirea comunității cerești a lui Israel care este în contrast cu moștenirea stricăcioasă a comunității pământești. Conform lui Petru „nestricăciunea” a fost „păstrată în ceruri,” nu pe pământ (v.4), și era gata să fie descoperită la arătarea lui Isus Christos (vv. 5-13). Această venire a lui Christos era aproape (1.Petru 4:7), și în curând avea să fie experimentată de către acei cărora le-a scris Petru (1.Petru 1:13). Acest lucru este în acod cu „în curând” și „aproape” din vedenia lui Ioan (Apoc. 1: 1-3), și avea să dea naștere sau să inaugureze Cerul și pământul nou și Noul Ierusalim din cer de la Dumnezeu (Apoc. 21: 1-2).

O diferență fundamentală prin urmare, dintre dispensaționalism și Scripturile Noului Testament, este cadrul temporal al eschaton-ului și relația dintre Ierusalimul ceresc și pământesc. Dispensaționalismul îl are pe Christos venind după o lungă perioadă a bisericii pentru a împlini legământul avraamic restaurând Ierusalimul pământesc și domnind acolo (cetatea care se află în robie) pentru o mie de ani. În contrast cu aceasta, Noul Testament prezintă domnia lui Christos ca având loc înainte de parousia Sa; o domnie care întemeiază împărăția cu putere, chiar înainte ca unii dintre ucenicii Săi, care trăiau atunci, să moară (Marcu 9: 1). Domnia Sa pre-parousia nu implică secole. Ea nu este o eră, un veac. Ea este eschaton-ul. Ea reprezintă ultimile zile ale veacului celui vechi. Christos domnește cu scopul de a consuma, de a aduce la final cetatea pământească și comunitatea lui Israel. Finalizarea acestui proces de încheiere este semnificația parousiei Sale (Matei 24).

Deci, venirea Lui nu reprezintă sfârșitul perioadei bisericii, ci sfârșitul veacului de odinioară al Vechiului Testamant. Parousia Sa nu pune capăt trupului Său (biserica), ci o aduce la desăvârșire și deplină maturitate, întemeiând-o pentru veșnicie după chipul Lui, chipul omului al doilea, din cer (1.Cor. 15: 46-49; Filip. 3:20-21; Rom. 8: 29; 2.Cor. 3: 17-18). Mai departe, venirea lui Christos este sfârșitul deplin al comunității pământești a lui Israel dar nu este sfârșitul domniei Lui (1.Cor. 15: 24). Dând împărăția în mâinile Tatălui nu înseamnă că Christos nu mai împărățește (Apoc. 21:22), fiindcă „împărăția Lui nu se va sfârși niciodată” (Luc. 1: 33). Ceea ce este înmânat Tatălui și centrat în El este marcat cu eternitate. Are sigiliul împlinirii veșnice și al posesiunii permanente.

Prin urmare, în Noul Testament mama „noastră a tuturor” este Ierusalimul de sus care este slobod și care reprezintă „făgăduința” lui Dumnezeu dată lui Avraam. În dispensaționalism, maternitatea noastră este împărțită între cele două Ierusalim-uri inegale iar cel pământesc considerat reala însemnătate și împlinire a promisiunii lui Dumnezeu făcută seminței naturale, fizice a lui Avraam. Ierusalimul ceresc este interpretat ca fiind mama credincioșilor „veacului creștin,” care se deosebesc de copiii Ierusalimul pământesc (Israel). Clar, aceasta este în contradicție cu alegoria lui Pavel, care este ferm înrădăcinată în evanghelia lui Christos. În loc să permită alungarea lui Agar și Ismael (copii firești născuți de către Vechiul Legământ) și să accepte restaurarea în termenii nașterii din nou (prin moartea și învierea lui Christos) în modul de existență ceresc, al Noului Legământ, dispensaționaliștii pervertesc domnia lui Christos într-o restaurare fizico-materială a vechiului, firescului sistem pământesc și îl plasează ca împlinire a „făgăduinței.” Aceasta este o cotradicție a înțelesului și rezultatului ultim al evenimentului Crucii.