Teoria Amânării Împărăției

 

de Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

 

O caracteristică distinctivă a dispensaționalismului este teoria amânarii împărăției ca o soluție la presupusa non-împlinire a prezicerilor „în curând” ale lui Christos privitoare la împărăție. Când Iudeii au respins pretinsa ofertă de bună credință a împărăției davidice făcută de Christos (respingere care a culminat cu răstignirea lui Christos), biserica, se pretinde, a fost întemeiată ca un substitut pentru împărăție până la întoarerea lui Christos, moment la care va fi întemeiată împărăția promisă lui Israel. Conform acestui punct de vedere biserica nu a fost prevăzută sau prezisă de către profeții Vechiului Testament pe motivul că ea nu a fost în planul original al lui Dumnezeu. Biserica a devenit o eră sau dispensație prantetică (perioada tainei, chipurile, descoperită pentru prima dată lui Pavel Ef. 3: 1-6), care întârzie întemeierea împărăției davidice pământești până la parousia lui Christos. În nici un caz, dispensaționaliștii nu văd biserica ca o împlinire a vreunei profeții din Vechiul Testament aparținând promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel.

Slăbiciunea conceptului conform căruia biserica este o măsură de urgență de ultim moment care întrerupe împlinirea predicțiilor Vechiului Testament referitoare la Israel, se poate vedea în lumina crucii și aplicația acestui eveniment în legătură cu promisiunile și profețiile Vechiului Testament. Dacă răstignirea lui Christos este factorul de bază în amânarea împărăției și întemeierea bisericii - ca un gând secundar al lui Dumnezeu, - atunci rezultă că crucea nu ar fi trebuit să fie prevestită în Vechiul Testament. Dar conform lui Luca, Christos a înțeles că suferințele lui (respingerea și moartea) au fost prezise de profeți (Luc. 24: 25, 26; 44-46). Conform interpretării inspirate crucea a fost lait motivul capitolului 53 din Isaia (Fapte 8: 30-35). Legat de aceasta Petru a înțeles că Duhul prin profeți „vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1Pet. 1: 10-12). Deasemenea, Pavel a privit moartea îngroparea și învierea lui Christos ca fiind împlinite „după Scripturi” (1Cor. 15: 1-4). Dacă, prin urmare, moartea lui Christos a fost prevestită în scripturile Vechiului Testament, atunci la fel a fost și biserica, din moment ce ea este rezultatul direct al morții și învierii lui Christos (Fpt. 20: 28; Ef. 5: 25-27; Apoc. 1: 5,6). Este limpede din aceste pasaje și multe altele că veacul bisericii nu reprezintă o taină în afara scopului profețiilor Vechiului Testament.

 

Hermeneutica Dispensaționalistă

 

Care este esența sau sine qua non-ul Dispensaționalismului? Un notabil dispensaționalist Charles Caldwell Ryrie, susține că nu constă în numărul dispensațiilor (Scofield a învățat că sunt șapte iar Hodge doar patru), deoarece aceasta, se susține, nu este o chestiune majoră în sistem. Nu constă nici în aspectul premilenist, deoarece există premileniști care prin definiție nu sunt dispensaționaliști. Conform lui Ryrie, „esența dispensaționalismului ... este distincția între Israel și Biserică.” [i] Este cea care ține pe Israel și biserica separat pe parcursul așa-numitei Ere Creștine (dispensația harului), pe parcursul mileniului, incluzând starea eternă care îl urmează. Baza pentru acestă distincție este înrădăcinată în sistemul lor hermeneutic. Ryrie comenta, „Această distincție între Israel și biserică s-a născut dintr-un sistem hermeneutic care de obicei este numit interpretare literală ... cuvântul literal poate nu este așa potrivit cum ar fi normal și simplu, dar în orice caz este o interpretare care nu spiritualizează sau alegorizează așa cum face interpretarea nondispensaționalisă.”

Problema hermeneuticii (știința interpretării) s-a dezbătut de-a lungul secolelor și se pare că nu se întrevede un final. Acest lucru s-a dovedit adevărat mai ales în exegeza eschatologică. Ce linii directoare avem pentru a ajunge la semnificația vemii sfârșitului? Dispensaționaliștii ar vrea să credem că chestiunea interpretării s-ar putea reduce la principiul literal versus nonliteral, (ei adesea echivalează non-literalul cu spiritualismul). Ei continuă bazându-se pe faptul că metoda literală este singura care onorează inspirația Scripturii și păstrează adevăratul sens al cuvântului lui Dumnezeu. Oricum, pretenția lor este înșelătoare datorită semnificației atribuite și aplicării lor restrânse pentru literal. Ei nu vor recunoaște nici o alternativă la literalismul lor (așa cum îl definesc ei), exceptând un alegorism cras sau spiritualism. Pentru ei, împlinire literală înseamnă o corespondență rigidă a lucrurilor noi ale viitorului promis cu lucrurile vechi ale trecutului istoric, bazați pe raționamentul că profeții au folosit cuvinte, termeni și limbaj obijnuit din vremea lor pentru a descrie sau prezenta lucrurile nevăzute cari aveau să vină în noul veac. Pentecost scrie, „Metoda literală de interpretare este metoda care dă fiecărui cuvânt același sens de bază pe care l-ar avea în orice folosință normală, obișnuită, fie că este angajat în scriere, vorbire sau gândire.” Va trebui să vedem cusurul acestei pretenții. Literalismul dispensaționalist nu reprezintă, din punctul de vedere al împlinirii nou-testamentale, un sistem care onorează „folosința normală obișnuită” a cuvintelor în istoria și profeția Vechiului Testament. Problema nu este literalitatea cuvintelor sau limbajului, nici a istoriei răscumpărătoare în Vechiul Testament, ci semnificația acelor cuvinte și ale acelei istorii în împlinirea nou-testamentală. Christos nu este doar ÎMPLINIREA istoriei Vechiului Testament, El este și SENSUL acelei istorii. Eu cred că Christos LITERALMENTE, asta înseamnă, REALMENTE, a împlinit aceea istorie, dar pentrucă El a reprezentat deplina semnificație și revelație a promisiunii lui Dumnezeu, împlinirea de fapt a trecut dincolo de starea exterioară, pământească prin care a fost purtată promisiunea. A restrânge împlinirea la o exactitate a veacului care a conținut promisiunea în nici un sens nu este împlinire. Este doar duplicare. Făcând împlinirea să însemne o asemănare exactă a ceea ce deja exista în perioada promisiunii, despoaie promisiunea de sensul ei mai înalt – intenționata stare sau condiție a lucrurilor din veacul viitor. Asta reduce noul veac al împlinirii promisiunii la o asemănare exactă a veacului reprezentărilor și umbrelor, care erau mărturia lucrurilor care aveau să vină, deasupra și dincolo de lucrurile deja existente. În cel mai bun caz, literalismul dispensaționalist este copilăresc pentrucă promoveză statutul de copilărie al istoriei răscumpărătoare a lui Israel din Vechiului Testament, (Gal. 4: 1-8). Acest literalism despoaie statura de „om mare” în Christos de modul mai înalt, spiritual, de existență așa cum este determinat de „Duhul” în contrast cu „firea.” În perspectiva lor, creația Noului Legământ în Christos trebuie să se conformeze înfățișării exacte a creației Vechiului Legământ, ceea ce înseamnă mai mult din ceea ce s-a dovedit inadecvat (Evr. 8: 7-9).

Dr. John F. Walvoord susține puternic că „o promisiune literală spiritualizată este fraudă exegetică.” Dar unde se găsește prefixul „literal” la cuvântul făgăduință în Scriptură? Întrebarea se reduce la sensul făgăduinței. Ce a promis de fapt Dumnezeu? A promis El doar ceea ce a fost înainte de promisiune, într-o stare literală, pământească, determinat de legământ, lucruri care s-au dovedit prea limitate și nepotrivite pentru poporul Său? Trebuie promisiunea, pentru a nu fi o fraudă exegetică, să fie încătușată într-o asemănare exactă a ceea ce precede împlinirea?

Chestiunea nu este una legată de sensul normal sau simplu al cuvintelor, limbajului și istoriei care erau specifice vechiului veac prin care a fost purtată promisiunea. Mai degrabă chestiunea este adevărata stare sau natură a Noului Veac în care promisiunea își are împlinirea. Orice cercetător al profețiilor ar trebui să fie conștient de faptul că multe lucruri din veacul Vechiului Testament în forma lor particulară, erau reprezentări și umbre ale „bunurilor viitoare nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor” (Evr. 10: 1). Mi se pare că „fraudă exegetică” este atunci când cineva restricționează promisiunea în semnificație și împlinire la o asemănare exactă cu reprezentările și umbrele vechiului veac prin care a fost purtată promisiunea. De ce profeții „au făcut din mântuirea (lucrurile viitoare promise) aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare” dacă ele aveau să fie o „asemănare exactă” a ceea ce exista deja? Nu au știut ei ce a existat în vremea lor? Este evident că promisiunea nu a însemnat pentru ei mai mult din același lucru.

Dr. Walvoord crede că dacă Christos nu șade pe tronul lui David în Ierusalim în forma sa originală din Vechiul Testament, promisiunea se dovedește a fi o „fraudă.” Pentru el nu este loc în cuvântul „făgăduință” pentru ceva mai măreț și mai înalt care să depășească limitările și insuficiența lucrurilor dintâi în forma lor temporară, tipică, cum a fost cazul în Vechiului Testament. De ce să insistăm asupra tronului literal al lui David când promisiunea îl pune pe Christos mai degrabă decât pe David, pe tron în împlinirea împărăției davidice?

Dispensaționaliștii sunt îndârjiți în a face „era bisercii” o paranteză între cele două veniri ale lui Christos. Ei fac din ea o măsură temporară de urgență până la întoarcerea lui Christos și întemeierea împărăției davidice pământești. Ceea ce ei nu văd, oricum, este natura temporară și parantetică a „Israelului firesc, pământesc” între Avraam (promisiunea) și Christos (împlinirea). Ei au plasat era parantetică într-un loc greșit. Ea aparține timpului DINAINTE de Christos, nu DUPĂ Christos așa cum este arătat în Dagrama A și respectiv B. (vezi Diagama A și B la link-ul „Hărți și Diagrame”

Diagrama A: Perspectiva Biblică

 

 

În Diagrama A, Israelul pământesc este expus ca un aranjament temporar (parantetic) între Avraam și Christos, sau între Făgăduință și Împlinire. Prin planul lui Dumnezeu Israelul „după trup” nu a fost sensul ultim al promisiunii Avraamice. În opinia noastră, legământul Avraamic a fost în esență un SINGUR LEGĂMÂNT având un aspect pământesc care a slujit ca umbră a stării cerești, spirituale ce avea să fie realizată în Christos. În cuvintele lui Pavel, „dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă.” (1.Cor. 15: 46).

 

Prin urmare, primirea de către Israel a Legii pe Sinai și moștenirea Canaanului pământesc a fost un aranjament (înțelegere) temporar care a indicat înspre împlinirea ultimă, spirituală a făgăduinței Avraamice. Așa cum se vede în Evr.11: 9-16, Avraam a privit dincolo de pământesc, la moștenirea cerească, înțelegând aceasta din urmă ca fiind adevăratul sens (înțeles) al promisiunii. Pavel argumenta„ ... Căci, dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam” (Gal. 3: 18). De aceea, „un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită de Legea venită după patru sute treizeci de ani” (Gal. 3: 17). Conform lui Pavel legea „a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa” căreia Îi fusese făcută făgăduinţa” (v. 19).

 

Scopul veacului pământesc al Torei, prin urmare, a fost să aducă întreaga omenire la Christos (sămânța promisă v. 24), pe care Pavel o numește „Omul al doilea din cer” (1.Cor. 15: 47-49). Veacul pământesc al Vechiului Legământ a slujit să demonstreze slăbinciunea și ineficiența firii pământești (orig. cărnii, Rom. 7: 7-25) pentruca „făgăduința” să poată fi primită în sfera Duhului, adică creația Noului Legământ, prin Christosul înviat. De aici, făgăduința Avraamică s-a dovedit de nedobândit de către sămânța sa naturală în modul de existență al Vechiului Legământ. Dumnezeu a știut de la început că așa se va întâmpla. Care, atunci, a fost scopul acestui veac temporal, parantetic? Dacă promisiunea nu a putut fi obținută în condițiile pământești ale economiei Vechiului Legământ, de ce acesta a fost adus în existență? Este evident că aceasta a fost una din întrebările de bază ale lui Israel în fața lui Pavel, susținător al evangheliei ca adevărata împlinire a nădejdii lui Israel. „De ce m-ai creat, deci?” era întrebarea lui Israel, dacă, în final, Israel se dovedește a fi un vas de ocară (Rom. 9: 18-23). Răspunsul lui Pavel la această întrebare este dat pe scurt în afirmația, „să ne aducă la Christos” (Gal. 3: 24).

 

Prin epoca Legii, omul natural a fost făcut să vadă totala lui insuficiență în termenii „firii pământești,” în încercarea de a deveni un „om spiritual” prin moartea și învierea împreună cu Christos, un om de absolută credință și încredere în puterea lui Dumnezeu în obținerea făgăduinței. Israel nu a putut ajunge la acel înalt nivel de viață și neprihănire inerente în făgăduință prin mijloacele „firii” mai mult de cât a fost capabil Avraam să obțină „fiul făgăduinței” prin mijloacele „firii,” adică prin acțiunile proprii sale puteri. Aceasta este semnificația „nașterii în chip firesc” a lui Ismael în contrast cu nașterea lui Isaac „prin Duhul.” „Prin Duhul” se referă la ceea ce s-a petrecut în nașterea lui Isaac referitor la puterea lui Dumnezeu dincolo de tăria lui Avraam. (În sensul acesta vezi Gal. 4: 21-31).

 

Dacă ceea ce spunem despre aspectul dualistic al promisiunii Avraamice este adevărat, atunci Israelul Vechiului Testament era o expresie a promisiunii la nivelul pământesc sau firesc cu scopul de a arăta că în ciuda tuturor eforturilor omenești, aspectul mai înalt, spiritual al făgăduinței îl ocolește pe omul firesc. De fapt, prin natura cazului, cu cât cineva se străduia să obțină viață prin eforturile centrate în lege, cu atât mai departe ajungea de țintă, pentrucă în esență, păcatul (care înseamnă a greși ținta) este încrederea în propria putere și acțiune mai degrabă decât în puterea și acțiunea lui Dumnezeu. În acest sens problema păcatului sub lege era mai degrabă acceptată decât alinată. Cu cât cineva încerca mai mult să obțină neprihănirea prin păzirea legii, cu atât devenea mai mare păcatul încrederii în propria putere, lărgind astfel prăpastia dintre om și Dumnezeu. Condiția încarcerării fără speranță în păcat sub lege era o funcție îndrumătoare de bază a legii (Rom. 3: 19-20; 5: 20), așa cum a fost adusă la lumină prin Christos. Legea nu era păcat (Rom. 7: 7), dar s-a interpus între promisiune și împlinire „pentruca să se înmulțească greșeala” (Rom. 5: 20). Înmulțirea fărădelegii prin intermediul legii nu se referă numai la darea mai multor porunci după Adam pentruca mai multe păcate sau nelegiuiri să fie comise. Acest lucru de fapt s-a întâmplat, dar Pavel se concentrează aici asupra fărădelegii unui singur om, Adam. Păcatul lui a constat în efortul său de a trece dincolo de modul existenței sale cracteristic creației, căutând viață prin puterea proprie, independent de Creator. În esență acesta este păcatul pe care-l amplifica, înmulțea (a aduce la zenit, sau la manifestare totală) legea, pentruca păcatul să poată fi văzut ce este el în realitate, și în schimb să arunce lumină asupra sensului și necesității harului. Fărădelegea lui Adam, atunci, este o reprezentare a comunității iudaice sub Torra care s-a încrezut în „faptele legii” pentru a obține viața, în loc să se încreadă în promisiunea și puterea lui Dumnezeu.

 

În această lumină, credem noi, trebuie înțeles inițial Rom. 7: 7-25. Legea nu a fost dată să producă păcatul ci să îi manifeste prezența și să descopere ceea ce a fost el „în firea pământească.” Pavel a mărturisit, „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac(Rom. 7: 18). Pavel nu vorbește aici de slăbiciunea personală în sensul lipsei sale de disciplină în legătură cu obiceiuri păcătoase, așa cum este în general înțeles. El nu a fost un depravat care nu avea control asupra poftelor păcătoase. Dacă aceasta ar fi fost cazul, disperarea lui cu privire la păcat în Rom. 7 ar fi în contradicție cu cea ce a afirmat în Fil. 3: 4-6 în legătură cu performanțele sale în păzirea legii, anume, „cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană” (v. 6).

 

Disperarea legată de puterea păcatului și slăbiciunea firii pământești pe care o abordează Pavel în Rom. 7 nu este o referire la lipsa performanței sau a capacității de a asculta. El vorbește mai degrabă de o performanță care-l duce pe om într-o direcție greșită, călăuzindu-l să se încreadă în propria neprihănire. Pavel continuă să scoată în evidență, „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Rom. 7: 19). În acest context, al „Legii” și al „firii pământești” (omul limitat la puterea sa), Pavel spune, „binele pe care vreau să-l fac” (însemnând a deveni neprihănit înaintea lui Dumnezeu), „nu-l fac” (însemnând eșecul pentrucă eforturile mele devin auto-neprihănire). Neprihănirea proprie era răul pe care nu-l dorea Pavel, dar prin natura cazului, ea devine chiar lucrul (împotriva voinței lui Pavel) pe care l-a făcut. Ce dilemă! El dorea să facă binele (să fie îndreptățit înaintea lui Dumnezeu), dar singura cale de a face aceasta (în firea pământească / modul legii de existență), producea exact acel lucru pe care nu dorea să-l facă, anume să fie pus împotriva lui Dumnezeu în eforturile sale de a fi neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Cu cât încerca mai tare să obțină neprihănirea pe baza legii cu atât mai tare se adâncea într-o neprihănire a lui însuși.

 

Păcatul lui Pavel, prin urmare, nu era înrădăcinat în nepăsare sau slăbiciune morală. El a scris, „Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu” (v.22). Mizeria lui consta în faptul că el era încătușat într-o situație în care orice efort, centrat în lege, de a se apropia de Dumnezeu, a slujit doar să activeze o altă lege (legea realizării prin sine), care este opusă legii neprihănirii lui Dumnezeu prin credință (Rom. 9: 31, 32; Fil. 3: 9). Cum, atunci, poate omul prin eforturi proprii să se întoarcă la Dumnezeu când, în procesul de croire a traseului el intreprinde o acțiune care-l pune împotriva lui Dumnezeu? Văzând întreaga implicație a vechiului veac al cărnii (firii pământești), Pavel strigă, O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!…” (Rom. 7: 24-25).

 

Izbăvirea despre care vorbește Pavel nu este o simplă „iertare” urmată de o luptă intensificată împotriva păcatului. Bătălia împotriva puterilor păcatului este câștigată mai degrabă prin Moarte, prin răstignire împreună cu Christos (prin moartea omului vechi). Această izbăvire este prin puterea și acțiunea lui Dumnezeu în Christos, „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi (Rom. 4: 25). Întrebarea lui Pavel din Rom. 7:24 arată că legea și-a atins scopul, care a fost de a conduce pe om la moartea-păcat; asta înseamnă la o recunoaștere că, ca și om despărțit de Dumnezeu, nu există motive de laudă, nu există puterea de a obține viața. Când situația omului aflat în moartea-păcatului este confirmată adecvat și este atins punctul intervenției lui Dumenzeu, Christos este sfârșitul legii pentru a susține neprihănirea pentru oricine crede (Rom. 10: 4), pentrucă „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Rom. 5: 20).

 

În lumina aceasta pretențiile dispensaționalismului trebuie examinate și privite pentru ceea ce sunt de fapt. Dispensaționalismul operează pe baza faptului că făgăduința Avraamică reprezintă o promisiune pământească doar pentru Israelul etnic, pământesc, și că este „fraudă exegetică” a interpreta că ea ar avea o altă formă de împlinire. Dr. Walvoord acordă un „aspect spiritual” al promisiunii Avraamice Neamurilor care va fi împlinit în „era bisericii,” dar care trebuie ținut separat și distinct de „aspectele literale-fizice” ale făgăduinței care susține el, sunt exclusiv pentru descendenții fizici ai lui Avraam prin Isaac.” (vezi acum Diagrama B din link-ul „Hărți și Diagrame”).

 

 

 

Diagrama B: Perspectiva Dispensaționalistă

 

 

 

Așa cum s-a arătat în Diagrama B de mai sus, dispensaționaliștii văd aspectul literal ale făgăduinței împlinit parțial în Vechiul Testament iar împlinirea completă având loc în Mileniu. Dar aici este punctul în care se face greșeala exegetică critică în termenii însemnătății morții și învierii lui Christos. Dispensaționaliștii pierd din vedere funcția temporară și îndrumătoare a veacului Legii de a aduce Israelul legământului la Christos. În viziunea lor, răstignirea lui Christos a determinat amânarea a tot ceea ce a fost promis Israelului pământesc al Vechiului Testament. În loc ca perioada scurtă dintre moartea și parousia lui Christos să fie privită ca împlinirea promisiunii Avraamice, perioada cruce/ parousia este transformată într-o eră (era bisericii) care implică mai mult timp între făgăduință și o împlinire fizică în timpul domniei de o mie de ani a lui Christos.

 

Totuși, în analiza finală, dispensaționalismul nu poate susține o domnie a lui Christos de o mie de ani pe pământ ca fiind o împlinire completă, fizică a făgăduinței Avraamice. În primul rând, „o mie de ani” literală nu îndeplinește cerințele unei „posesiuni permanente” și „veșnice” a lucrurilor restaurate sau împlinite. Dr. Walvoord, spre exemplu, știe că „conform legământului Avraamic, țara va fi posedată complet și va fi permanent posedată ca o „stăpânire veșnică” (Gen. 17: 8). Problema aici este că, „țara” care este chipurile, „stăpânită complet” nu poate fi posedată permanent, pentrucă la sfârșitul Mileniului țara promisă este distrusă pentru simplul fapt că face parte din cerul și pământul vechi care vor trece (pieri) și nu se va mai găsi loc pentru ele (Apoc. 20: 11). Pretenția că țara promisă restaurată fizic va „rezulta în posesiunile pe noul pământ veșnic” nu este decât dovada că ceea ce este restaurat fizic în Mileniu nu poate fi stăpânit veșnic în forma aceea. De ce trebuie să „rezulte pe noul pământ” după ce a fost recuperată și stăpânită pentru o mie de ani? Ce fel de împlinire litertală (pe o bază permanentă) este aceasta?

 

Dilema restaurării limitate și temporare, se vede chiar mult mai clar în ceea ce dispensaționaliștii pretind pentru Ierusalim. Chipurile, Ierusalimul pământesc este restaurat în mileniu exact la forma avută în vechime. Dar din nou, Ierusalimul pământesc nu poate îndeplini cerințele făgăduinței Avraamice deoarece nu poate fi stăpânit permanent. El nu devine o cetate veșnică fiind restaurat „în formă exactă” la ceea ce se înțelege prin sensul „simplu, normal, literal” al Ierusalimului în veacul Vechiului Testament. Toate eforturile de a „salva” Ierusalimul mileniului, restaurat pământește, sunt în zadar. Același lucru este adevărat și pentru țară. Toate lucrurile pier odată cu trecerea cerului și pământului vechi, chiar dacă au fost „restaurate fizic.” Stăpânirea ei în forma restaurată nu poate deveni o stăpânire veșnică.

 

Este necesar să se observe slăbiciunea și inconsecvența pretenției că ceea ce este restaurat în mileniu „va rezulta în posesiuni pe noul pământ veșnic.” Ea reprezintă o ruptură între restaurarea literală (fizică) și stăpânirea veșnică. Dar în făgăduința Avraamică restaurarea sau împlinirea este inseparabil legată de promisiunea stăpânirii veșnice fără ruptură între cele două. Ceea ce a fost împlinit sau restaurat nu trebuie să piară pentruca stăpânirea veșnică să fie realizată într-o altă formă, într-o altă lume. Dar tocmai aceatsa este dilema dispensaționalismului premilenist. Walvoord clar afirmă că „Ierusalimul ceresc nu este conform Ierusalimului pământesc al mileniului.” Ierusalimul ceresc este însă cel care devine etern și nu Ierusalimul pământesc restaurat. Este nevoie de DOUĂ Ierusalim-uri pentru a împlini complet făgăduința Avraamică? Făgăduința nu vorbește doar de o împlinire, vorbește de o împlinire care va fi stăpânită veșnic. În dispensaționalism Ierusalimul pământesc împlinește aspectul literal-fizic al promisiunii, dar este Noul Ierusalim al pământului nou cel care împlinește „stăpânirea veșnică.” Asta înseamnă că ceea ce a fost necesar pentru a împlini literal- fizic aspectul „Ierusalimul pământesc” al făgăduinței nu poate literal împlini aspectul „stăpânirii veșnice” al ei.

 

Felul în care dispensaționaliștii încearcă să combine (să amestece) Ierusalimul ceresc cu cel pământesc pentru a obține o singură împlinire completă a făgăduinței se poate vedea din afirmația făcută de Robert Shank. În perspectiva lui, Noul Ierusalim care se coboară din cer de la Dumnezeu după mileniu, se amestecă cu noul pământ „ca omologul și înlocuirea Ierusalimului istoric, pământesc.” Observați termenii „omolog” și „înlocuitor” al „Ierusalimului istoric, pământesc.” Noul Ierusalim este omologul sau duplicatul Ierusalimului pământesc. Dar este mai mult decât un omolog, este un „înlocuitor” al Ierusalimului pământesc. Ce este însă Ierusalimul istoric pământesc în dispensaționalism? Este împlinirea literală-fizică a făgăduinței Avraamice. Prin urmare Noul Ierusalim este un înlocuitor al Ierusalimului care împlinește literal-fizic făgăduința Avraamică. Împlinirea literal-fizică a făgăduinței nu doar este înlocuită, TREBUIE înlocuită pentrucă nu poate fi stăpânită permanent (veșnic) în forma ei restaurată. Mai mult, ceea ce este etern (Noul Ierusalim) nu poate fi și ceea ce este împlinirea literală-fizică a promisiunii. Ceea ce literal-fizic este „împlinirea” țarii și a cetății (Ierusalim), nu poate împlini literal-fizic aspectul „stăpânirii veșnice” al făgăduinței. În final, dispensaționalismul trebuie să adopte chiar principiul împlinirii pe care încearcă să-l nege.