Abordarea „Amânării” Premileniste

 

De Max R. King

original text  

trad. Iosif Dragomir

 

Există trei interpretări de bază referitoare la mesajul și cadrul temporal al Discursului de pe Muntele Măslinilor. Prima, este perspectiva premilenistă a amânării, doi, abordarea amilenistă dualistă, sau a dublei aplicații, și trei, perspectiva biblică a unui singur escaton indivizibil care împlinește fiecare aspect al istoriei răscumpărătoare a Vechiului Testament. Vom întreprinde o scurtă examinare a celor trei paradigme în ordinea de mai sus.

Premileniștii interpretează profeția din discursul lui Isus ca referindu-se în principal la a doua venire a lui Christos la sfârșitul „erei bisericii.” Distrugerea Ierusalimului din AD 70 este doar întâmplătoare, preocuparea principală fiind o viitoare restaurare pământească a Ierusalimului și a Israelului național. Dr. Rober Shank a scris, „Deși Profeția de pe Muntele Măslinilor tratează distrugerea Ierusalimului și sfârșitul comunității Iudaice (Luca 21: 20-24), preocuparea principală este „sfârșitul veacului” (încă în viitor) și întoarcerea triumfală a lui Christos cu putere și judecată pentru a inaugura era Mesianică și împărăția (Luca 21: 25-36; Matei 24: 27-25: 46). Perspectiva primară a lui Isus este întoarcerea Sa și inaugurarea „împărăției pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25: 34). 

În conformitate cu premileniștii, tema predominantă a Profeției este „viitorul lui Israel” așa cum a fost el prezis de profeți. Oricum, se susține că există o vreme, încă în viitor, când toate aceste profeții se vor împlini în termenii unei restaurări pământești a lui Israel. Dr. Shank recunoaște că „o notă de iminență și urgență străbate întreg Discursul,” dar aceasta, se presupune, nu are vreo importanță pentru vremea împlinirii. Isus a spus ucenicilor Săi care au trăit atunci, că „voi veți vedea toate aceste lucruri” împlinite în această generație, dar se presupune că acest „voi” și „această generație” poate însemna oricine în oricare generație. Tratând astfel afirmațiile temporale clare exprimate te întrebi cum premileniștii pot susține că împărăția de fapt a fost oferită fiecărui Iudeu din vremea lui Christos. Noi știm că Christos a spus „voi” trebuie să vă pocăiți, pentru că împărăția lui Dumnezeu „este aproape,” dar de unde știm cine sunt „voi” și când este „aproape” din Marcu 1: 15, dacă „voi” și „este aproape” nu se referă la un cadru temporal specific?

Apoi ar trebui să credem că, deși Profeția de pe Muntele Măslinilor a descris distrugerea Ierusalimului din AD 70, ea are de-a face în primul rând cu viitoarea inaugurare a unei împărății de o mie de ani. De fapt singura porțiune din Discurs care în realitate se aplică la AD 70, conform Dr. Shank, este Luca 21: 20-24. Dar de ce este nominalizat Luca când este evident că atât Matei cât și Marcu prezintă aceleași semne pentru ucenici pentru a fugii din Ierusalim și Iudeea? Conform lui Shank, semnul „urâciunea pustiirii” din Matei 24:15 și Marcu 13:14 nu s-a împlinit în AD 70, în timp ce îndemnul de a părăsi Iudeea, înregistrat de Luca, se aplică exclusiv la distrugerea din AD 70. Este interesant de știut cum a determinat acest lucru fiindcă evident nu se sugerează o astfel de distincție nici în Matei, nici în Luca și nici în Marcu. Se folosește o exegeză forțată pentru a face să se potrivească cu un concept escatologic presupus. Premileniștii au nevoie de „urâciunea pustiirii” a lui Daniel pentru perspectiva lor, datorită unei viitoare desacralizări a templului de către un presupus viitor antichrist, a cărei înfrângere este urmată de o restaurare fizică a Ierusalimului. Mărturia lui Luca trebuie exclusă de la această viitoare desacralizare pentru că el a spus prea multe lucruri care se potrivesc cu aceea ocazie. Versiunea lui cu privire la urâciunea pustiirii se referă la „înconjurarea Ierusalimului de către oști,” rezultând în căderea cetății și împrăștierea Iudeilor (Luca 21: 20-24). Acele rezultate sunt contrare perspectivei premileniste a unei restaurări fizice a lui Israel, a Ierusalimului și a templului. De aceea mențiunea lui Luca cu privire la fuga celor din Iudea este atribuită distrugerii din AD 70, iar semnul lui Matei și Marcu (fiindcă nu menționează în mod specific „oști,” distrugere și împrăștiere), este aplicat la o presupusă restaurare fizică dincolo de holocaustul din AD 70. Artificialitatea unui astfel de cadru temporal dualist este destul de vizibilă prin citirea lui Luca 21, unde nu este nici cel mai vag indiciu că versetele 20-24 s-ar aplica la o vreme a sfârșitului total diferită.

Timpul și semnificația parousiei lui Christos, așa cum este ea interpretată de premileniști, sunt factorii determinanți în exegeza lor privind Discursul de pe Muntele Măslinilor. În perspectiva lor, parousia lui Christos care împlinește viitorul lui Israel are loc la sfârșitul erei Creștine. Acest cadru temporal pentru realizarea a ceea ce Dumnezeu a promis lui Israel susține afirmația lor cum că era bisericii nu împlinește ceea ce a fost promis seminței naturale a lui Avraam. Dacă, prin urmare, parousia lui Christos încheie „era bisericii” și împlinește viitorul promis al lui Israel, atunci Israel într-adevăr este separat și diferit de biserică. Diferența dintre cei doi, explică premileniștii, sunt binecuvântările spirituale pentru biserică începând de la Rusalii până la întoarcerea lui Christos, după care urmează restaurarea fizică a lui Israel care este conformă cu existența lor istorică din vremea Vechiului Testament. Aceasta spun ei, este mesajul Discursului Profetic al lui Isus.

 

Obiecțiile aduse tratamentului premilenist al Discursului pot fi rezumate pe scurt după cum urmează:

 

1). Ei sunt obligați să facă o separare forțată și artificială a conținutului tematic. Întrebarea și preocuparea ucenicilor din Matei 24: 3 au fost specific și exclusiv întemeiate pe soarta templului și a Ierusalimului. Nu există nici cel mai mic indiciu că întrebarea ucenicilor a fost unire conștientă sau inconștientă a două evenimente total separate între ele, sau că răspunsul lui Christos a fost conceput să facă distincția între o distrugere a Ierusalimului în viitorul apropiat (AD 70), în contrast cu o restaurare fizică a Ierusalimului într-un viitor îndepărtat.

 

2). Ei sunt obligați să ignore sau să forțeze interpretarea afirmaților temporale clare. Acel „voi” din Matei 24 (cei ce aveau să experimenteze lucrurile în discuție), s-a referit la ucenicii lui Isus care au trăit atunci, cărora le-a vorbit, ca și același „voi” din Matei 23 care s-a referit la conducătorii corupți din vremea lui Christos peste care avea să cadă mânia lui Dumnezeu în apropiata pustiire a cetății și templului lor. Orice poziție care cere o negare a lui „voi” și a lui „această generație” din Matei 23 și 24 ca referindu-se la acei care trăiau la aceea vreme, este de nesusținut. În legătură cu aceasta Russel a comentat, „întregul pasaj este adresat evident către ucenici și vorbește despre ceea ce aveau ei să vadă, să facă, să sufere; toate acestea intră în sfera lor de observație și experiență, și nu poate vorbi despre, sau unei audiențe invizibile dintr-un viitor veac îndepărtat care încă nici nu a apărut pe pământ.”

 

3). Ei trebuie să deconecteze parousia lui Christos de intenția încheietoare de veac a morții și învierii Sale. Paradigma premilenistă face ca Crucea să încheie veacul Iudaic și parousia să încheie era bisericii (care a fost produsă de Cruce) pentru ca Christos să poată realiza ceea ce Crucea a împedicat în primul rând. Aceasta accentuează ceea ce premileniștii încearcă să evite, anume, că interpretarea lor face ca Crucea să stea în calea restaurării lui Israel de la început până la sfârșit. Crucea a oprit de la început restaurarea și ceea ce Crucea a produs (era bisericii) trebuie să fie încheiată în final de parousia lui Christos pentru ca Israel să poată fi restaurat sau altoit din nou în propriul măslin. Aceasta este o poziție de nesusținut. Crucea și parousia lui Christos sunt unite în scopul lor încheietor de veac, încheind nu era bisericii, ci veacul Iudaic.

 

4). Ei folosesc Profeția de pe Muntele Măslinilor pentru a împiedica ca Israelul Vechiului Testament și biserica să devină una la sfârșitul din AD 70. Deosebirea post-Rusalii dintre Israelul istoric și biserică este arbitrar extinsă dincolo de căderea Ierusalimului și este interpretată ca fiind o distincție biblică și legitimă de-a lungul erei Creștine, de-a lungul presupusului mileniu, și chiar în perioada postmilenistă, în eternitate. Aceasta este în contradicție cu unitatea „celor dintâi roade,” Iudei și Neamuri în Christos, de dinainte de sfârșitul veacului care a determinat unirea completă din AD 70 a lui „tot Israelul” în Christos. Unirea tuturor celor răscumpărați în Christos a fost ținta escatonului Cruce/Parousia. Pavel a scris, „ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efes. 1: 10). Israelul istoric a fost încheiat (adus la sfârșit) pentru a putea fi inclus în această strângere laolaltă a aleșilor Săi, din cele patru colțuri ale lumii la vremea secerișului. Prezența post-Rusalii a celor dintâi roade a semnalat apropierea secerișului care nu poate fi dus dincolo de sfârșitul din AD 70 și nu i se poate da o semnificație viitoare și un cadru temporal care să-l separe de „primele roade” ale Duhului. Dacă viitorul lui Israel ar fi trebuit să fie o întoarcere la fostul mod pământesc de existență, atunci acest lucru s-ar fi putut vedea în „primele roade” ale evangheliei, roade în care se realiza „nădejdea lui Israel” prin Christos. „… că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă (cele dintâi roade) a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi” (Rom. 11:7). O restaurare cerească a lui Israel exact în momentul sfârșitului lui pământesc contravine premilenismului, însă este tema evangheliei, și a Discursului în special.