Cadrul temporal al Zilelor din urmă

 

Trei școli de interpretare

 

Max R. King

original text 

trad. Iosif Dragomir

 

Perioada de timp în care aveau să se împlinească complet promisiunile și profețiile din Vechiului Testament făcute lui Israel, a fost în mod constant numită de către profeți „zilele din urmă” (Ioel 2:2; Ioel 2: 28f; Mica 4: 1). Expresia „zilele din urmă” este absolut escatologică, desemnând perioada finală a vechiului veac în care aveau să aibă loc „lucrurile din urmă,” lucruri care au dat naștere noului veac al lui Israel. Identificarea corectă a acestui cadru temporal este crucială în înțelegerea naturii lucrurilor promise și a modului împlinirii lor. O interpretare greșită a cadrului temporal invariabil va duce la o interpretare greșită a evenimentelor prezise. Din nou, acest lucru apare foarte clar în pretențiile escatologice ale pre- și amilenismului.

Mai întâi, premileniștii înțeleg (și au dreptate) că expresia „zilele din urmă” se referă la perioada finală a unui veac. Ei văd corect că această perioadă este împlinirea viitorului promis al lui Israel, și că parousia lui Christos este evenimentul final. Oricum, eroarea lor, din perspectiva noastră, este pretenția lor că „zilele din urmă” din profeția Vechiului Testament se referă la perioada finală a erei Creștine, și nu a veacului în care au trăit și profețit profeții, adică, veacul Iudaic.

Doi, prin contrast, majoritatea amileniștilor susțin că expresia „zilele din urmă” se referă la întreaga perioadă a erei Creștine și că în fond, parousia lui Christos nu are nimic de-a face cu împlinirea viitorului promis al lui Israel. Ei pretind că veacul Iudaic a fost încheiat la vremea morții lui Christos, și prin urmare, „zilele din urmă” în scrierile post-Cruce în mod necesar se referă la era Creștină. Iar din moment ce plasează parousia de asemenea, la un pretins sfârșit al erei Creștine, ei sunt constrânși să interpreteze „zilele din urmă” ca fiind un veac întreg.

Aceasta, în esență, constituie câmpul de bătaie pentru cele două școli de interpretare. Premileniștii amână zilele din urmă până la un pretins sfârșit al erei Creștine, în timp ce amileniștii împart zilele din urmă întro încercare de a avea două escaton-uri diferite, unul care este centrat în Cruce și unul care este centrat în parousia lui Christos. Ni se cere să credem că Crucea a împlinit ce a fost promis lui Israel, că întreaga eră Creștină este „zilele din urmă” din profețiile Vechiului Testament, și că sfârșitul ei la venirea lui Christos nu are nimic de-a face cu împlinirea promisiunilor făcute lui Israel. Aceasta este o exegeză cel puțin ciudată.

Spre meritul premileniștilor, ei au un concept biblic, anume, că (1) zilele din urmă înseamnă perioada finală a unui veac mai degrabă decât întregul veac, și (2) că parousia lui Christos este evenimentul final care desăvârșește viitorul promis al lui Israel. Fără îndoială, parousia lui Christos aparține cadrului temporal al zilelor din urmă. Dar nicăieri Christos sau apostolii Săi nu au lăsat să se înțeleagă că ziua din urmă (ziua Domnului) a aparținut altui cadru temporal decât cel al perioadei finale a veacului Iudaic.

Iminența venirii lui Christos din vremea post-Rusalii este remarcabil de clară în scrierile, îndemnurile și așteptările credincioșilor din perioada premergătoare sfârșitului. Sfinții din perioada Rusalii/căderea Ierusalimului erau deplini conștienți că se aflau în zilele din urmă menționate în profețiile Vechiului Testament. Ei au știu că Crucea a inițiat, nu amânat, sfârșitul veacului. Într-un sens real ei erau „sfinții zilelor din urmă.” Ei au fost cele dintâi roade ale veacului ce avea să vină. Ei au trăit în zilele din urmă ale veacului cel vechi cu deosebirea că erau „în Christos.” Prin moartea Sa și a Duhului învierii Sale, acești sfinți experimentau deja puterile veacului ce avea să vină (Evrei 6: 5). Deja ei erau cetățeni ai „comunității cerești,” așteptând parousia lui Christos care avea să încheie veacul (Filip. 3: 20, 21).

Fiecare referire, prin urmare, la „zilele din urmă,” în scrierile Noului Testament au atras atenția asupra ceea ce se întâmpla atunci în raport cu încheierea veacului Iudaic și inaugurarea erei Creștine. O mutare a „zilelor din urmă” din perioada de încheiere a veacului Iudaic, prin amânare sau printr-o hermeneutică dihotomică, are ca rezultat o distorsionare a morții și învierii lui Christos, a domniei Lui de sfârșit de veac și a parousiei, a erei Creștine și a semnificației și înțelesului viitorului promis al lui Israel. Prin aceasta întregul mesaj escatologic al Noului Testament este despuiat de fundalul lui vechi-testamental și aruncat întro totală dezordine. Promisiunea Vechiului Testament și împlinirea Noului Testament sunt rupte în bucăți.