Abordarea Biblică – Împlinirea

 

De Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

 

 

A treia abordare în interpretarea Discursului Profetic și a altor rostiri viitoriste ale lui Isus, este ceea ce noi numim abordarea împlinirii. Tot ceea ce Isus a predicat și a prezis vreodată a fost împlinit complet la „împlinirea vremii,” perioadă definită de restricționarea temporală „neamul acesta” (Matei 24: 34). Christos nu a venit ca să amâne ceea ce a fost scris și nici să împartă împlinirea promisiunilor și a profețiilor Vechiului Testament în două escaton-uri încheietoare de veac diferite. El Și-a confirmat clar misiunea prin care avea să realizeze împlinirea completă a fiecărei fațete a istoriei răscumpărătoare din Vechiul Testament. „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5: 17). El a clarificat că nici o iotă sau frântură de slovă din Lege nu va trece înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile (v. 18). Ținta specifică a morții și învierii Sale a fost să realizeze în cadrul acelei generații împlinirea tuturor lucrurilor care au fost scrise în legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi” referitor la Christos (Luca 24:44). Legea Profeții și Psalmii cuprind întregul cadru al Vechiului Testament. Nu a fost nimic reținut pentru o viitoare împlinire. Petru a spus, „De asemenea toţi prorocii, de la Samuel şi ceilalţi care au urmat după el şi au vorbit, au vestit „zilele acestea” (Fapte 3: 24). Petru nu a spus că doar anumiți profeți au vorbit despre aceste zile în timp ce alții au vornit despre alte zile. Toate profețiile au indicat înspre „zilele acestea” și nu a mai rămas nimic pentru alte zile în viitor. Împlinirea completă era legată de „aceste zile” iar „aceste zile” nu erau altele decât „zilele din urmă” când lucrurile vestite de profeți aveau să se întâmple (Fapte 2: 16-21). În abordarea împlinirii există logică și armonie, după cum se poate vedea în cele ce urmează.

 

(1) Abordarea Împlinirii confirmă că împlinirea vremii a sosit. Christos Și-a început lucrarea afirmând că „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1: 15). Expresia „împlinirea vremii” nu sugerează o perioadă lungă de timp (un întreg secol) în care se realizează împlinirea parțială. Nu este o expresie care se referă la o dublă împlinire a profeției deoarece există doar o singură „împlinire a vremii” în perioada istoriei răscumpărării. În relație cu promisiunea, împlinirea are loc întro singură vreme a sfârșitului, dacă este într-adevăr ÎMPLINIREA vremii. Ridderbos a comentat Gal. 4: 4, „Ceea ce spune această expresie „împlinirea vremii” nu este doar maturizarea unei chestiuni din cadrul istoriei răscumpărătoare ci împlinirea timpului într-un sens absolut. Timpul lumii a ajuns la un sfârșit odată cu venirea lui Christos.

 

H. Schlier interpretează expresia to pleroma tou chronou (lit. plinătatea vremii) ca însemnând „momentul în care chronos-ul este complet, în care timpul (în sensul treceri timpului) și-a atins măsura deplină, adică, a ajuns la finalul lui. Timpul și lumea care au ajuns la sfârșitul lor la „împlinirea vremii” se referă la vremea și lumea istoriei răscumpărătoare din Vechiul Testament. După cum a observat Hahn, „ Desigur se poate vorbi despre un sfârșit al timpului numai pe fundalul așteptărilor mesianice, escatologice și apocaliptice a Iudaismului din aceea vreme. Odată cu venirea lui Christos acest timp al așteptărilor a ajuns la sfârșit pentru N.T. (conf. 1.Petru 1: 20). Arătarea lui înseamnă sfârșitul vechiului veac.”

 

Cadrul temporal al „împlinirii vremii” nu poate fi restricționat la lucrarea și moartea lui Christos. El cuprinde vremea apostolică post-Cruce, care s-a extins până la parousia lui Christos. „Împlinirea vremii” a lui Pavel (Efes. 1: 10), în care sunt unite toate lucrurile în Christos, este inclusă în rostirea lui Christos din Marcu 1. 15. Venirea împărăției lui Dumnezeu a fost ținta escatologiei viitoriste a evangheliilor. Dincolo de moartea Lui, Christos a indicat înspre sfârșitul lumii (Mat. 13: 38-43; 24: 1-51), moment la care cei neprihăniți aveau să strălucească ca soarele în împărăția lui Dumnezeu. Venirea împărăției lui Dumnezeu și împlinirea încheiată merg mână-n mână. Nici una nu a fost realizată instantaneu, ci progresiv până a fost atins sfârșitul.

 

În legătură cu Marcu 1: 15, J. Jeremias a observat că Isus a spus, „ceasul împlinirii s-a apropiat, domnia lui Dumnezeu este deja manifestată aici și acum; catastrofa care va introduce venirea definitivă va sosi în curând.” Dar care a fost acest eveniment „iminent” apocaliptic, catastrofic, încheietor de veacuri pentru venirea definitivă a împărăției lui Dumnezeu? Luca l-a identificat ca fiind sfârșitul veacului Iudaic din AD 70 (Luca 21: 31). Acest eveniment a împlinit întregul spectru al viitorismului evangheliei. Perioada „împlinirea vremii” a împărăției lui Dumnezeu cu putere cuprinde Crucea și parousia lui Christos (Marcu 9:1; 2Tim. 4:1; Mat. 16: 27,28; Apoc. 22: 12).

Prin urmare, era Creștină nu este „împlinirea vremii,” și nici nu este un veac al „împlinirii fără încheiere.” În schimb, este veacul fără sfârșit care înfățișează împlinirea completă a fiecărei promisiuni și a fiecărei profeții rostită în Vechiul Testament. Termenul „împlinirea vremii” înseamnă pur și simplu că toate lucrurile din trecut au ajuns la încheiere în Christos.

 

(2). Abordarea Împlinirii cinstește (respectă) viitorul post-Rusalii al lui Israel. Am văzut deja în capitolele precedente că promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Israel a fost tema centrală a escatologiei lui Pavel, și că viitorul anticipat de Pavel a fost întemeiat pe apropiere din perspectiva morții și învierii decisive a lui Christos. Viitorismul lui Pavel era în acord perfect cu viitorul escatologic al lui Christos care s-a extins dincolo de moartea lui Christos dar nu dincolo de perioada vieții unora dintre ucenicii Lui. După cum a observat Ridderbos, „Acum, în lumina pronunțărilor de apropiere care deja au fost citate, cu greu se poate susține că gândul, de a trăi personal pentru a vedea parousia, a fost unul departe de mintea lui Pavel; mai degrabă opusul pare să fi cazul.”

 

Pentru Pavel, „împlinirea vremii” a sosit și fiecare aspect al nădejdii lui Israel era în proces de a fi împlinit prin moartea, învierea și domnia lui Christos schimbătoare a veacurilor. El a anticipat viitorul nu ca pe un eveniment încheietor de veacuri separat, ci ca pe o încheiere a sfârșitului care a fost inițiat de moartea lui Christos. „Pentru el viitorul a devenit timpul prezent și chiar și atunci când vorbește despre suspinul creației și al bisericii din vremea lui, aceasta nu este pentru el o degrevare; ci o confirmare a răscumpărării care se apropia (Rom. 8: 23).”

Prin urmare, perspectivele escatologice prezente și viitoare ale lui Pavel nu reprezintă un escaton despicat având era Creștină cuprinsă între cele două părți, ci ele constituie întreaga perioadă a împlinirii de la Cruce la sfârșitul veacului Iudaic din AD 70. Ridderbos observă că „În repetate rânduri, așa dar, vedem că ambele motive – cel al „realizatei” și cel al escatologiei „prospective” sunt aduse întro relație directă, și ca să zicem așa, curg una într-alta; și că îndemnurile care indicau înspre apropierea venirii lui Christos s-au născut din ceea ce biserica deja era și din ceea ce deja avea în Christos.” Reiese deci că „deja-ul” din perspectiva celor care au trăit între Cruce și AD 70 nu a reprezentat o împlinire completă a ceea ce Dumnezeu a promis lui Israel. Pentru Pavel, viitorul (parousia lui Christos care avea să desăvârșească) a fost esențial implicat în aducerea lui „deja” la o desăvârșire escatologică. „Unul nu poate exista fără celălalt, nu poate fi conceput fără celălalt, și prin urmare, automat îl cheamă pe celălalt ca un complement al lui însuși.” Ridderbos a văzut clar acest lucru, însă când viitoarea încheiere este plasată la sfârșitul erei Creștine în loc de veacul Iudaic, deja-ul este despărțit de viitorul lui real, rezultând întro continuă nedesăvârșire (incompletitudine) a bisericii și a erei Creștine de-a lungul secolelor. Acest lucru este împotriva a ceea ce susține evanghelia, împotriva puterii de desăvârșire a Crucii, și a sfârșitului escatologic anticipat de către comunitatea Creștină timpurie. Împlinire fără încheiere este o contrazicere a sensului împlinirii. Aceasta contestă bisericii și veacului Noului Legământ desăvârșirea determinată de Cruce.

 

(3). Abordarea Împlinirii nu necesită o forțată sau artificială divizare a discursului de pe Muntele Măslinilor. Întregul Discurs are o unitate naturală care nu poate scăpa cititorului imparțial. Mesajul lui escatologic este remarcabil de clar, având o anvergură care s-a extins până la distrugerea templului. Acest eveniment istoric a marcat sfârșitul deplin al veacului Iudaic și realizarea completă a viitorului promis al lui Israel. El a reprezentat întreg cadrul profetic al Noului Testament și împlinirea completă a misiunii lui Christos pentru Israel. Cei care susțin că doar anumite porțiuni din Discurs au fost împlinite la AD 70 se confruntă cu numeroase probleme insolubile.

A admite că AD 70 a constituit un viitor escatologic doar pentru o parte din viitorismul evangheliilor, ridică întrebarea, pentru cât? Care este regula care determină ce pasaje se aplică la escatonul din AD 70 și care pasaje se aplică la un escaton mai îndepărtat? Majoritatea amileniștilor împart Matei 24 la sfârșitul versetului 34 sau 35. Dar să lăsăm Matei 24 de-o parte pentru moment. Unde este viitorismul dualist, chiar și de departe sugerat de rostirile escatologice ale lui Christos? Unde este cel mai vag indiciu a unei duble vremi a sfârșitului (una apropiată și una îndepărtată) în scrierile post-Rusalii? Nu poate fi găsită o astfel de împărțire în scrierile escatologice nicăieri în Evanghelii, în Epistole sau Apocalipsa. Susținătorii viitorismului dualist admit aceasta prin greșeala lor de a împărți Scrierile Noului Testament în două escaton-uri distincte – căderea Ierusalimului și o încă viitoare venire a lui Christos. Dacă un astfel de dualism escatologic este atât de evident, atunci identificarea în Scriptură a pasajelor care se referă la cele două părți trebuie să fie o chestiune ușoară. Dar lipsa de unitate în tabăra celor care susțin o divizare a Discursului arată clar că un viitorism dualist nu este chiar atât de evident până la urmă. Există puțină unitate referitoare la unde, cum și de ce ar trebui împărțit Matei 24. Există chiar și mai puțin acord cu privire la care pasaje legate de „venirea lui Christos” se aplică la AD 70, în contrast cu cele care se aplică la o viitoare vreme a sfârșitului.

Mai departe, dacă Christos și ucenicii Săi au predicat că pustiirea Ierusalimului a reprezentat o venire a lui Christos care avea să fie urmată de altă venire, atunci ucenicii Lui ar fi știut că venirea finală nu trebuia așteptată decât după căderea Ierusalimului. Asta înseamnă că atunci când Christos a spus despre venirea Lui finală, „dar despre ziua aceea și ceasul acela nu știe nimeni,” El într-adevăr a spus că după căderea Ierusalimului nimeni nu va ști când se va întoarce din nou (a doua, a doua venire). Unii amileniști merg atât de departe încât să spună că Christos a știut exact când avea să cadă Ierusalimul, dar nu a cunoscut ziua și ceasul a venirii Sale finale. Dar aceasta în sine însăși ar fi o contradicție. În primul rând, Christos niciodată nu a susținut că cunoaște „ziua și ceasul” când avea să cadă Ierusalimul, în afară de cazul în care se poate stabili că termenul „generație” este egal cu termenul „ziua și ceasul.” Dar, dacă a cunoscut exact ziua și ceasul căderii Ierusalimului atunci, fie, El a știut că venirea lui finală nu va avea loc până atunci, sau El a fost arogant în ceea ce a spus despre căderea Ierusalimului prin mâna Romanilor, și lumea care avea să continue după aceea. Cum a putut El să știe exact că Ierusalimul va rămânea să fie distrus peste patruzeci de ani, dacă nu a știut ziua și ceasul pretinsei Sale veniri finale? Dacă El a știut că mai întâi trebuie să fie distrus Ierusalimul, și că acest lucru nu se va întâmpla până la AD 70, atunci El a știut că venirea Lui finală nu va avea loc în perioada celor patruzeci de ani. De ce să Își fi avertizat ucenicii să vegheze în vederea unei presupuse veniri finale în timpul celor patruzeci de ani dacă ei știau că nu va avea loc până la AD 70? Dar dacă ei nu au știut că Ierusalimul nu va cădea până la AD 70, atunci ei nu au cunoscut ziua și ceasul în care va cădea. Prin urmare, necunoașterea zilei și ceasului din Matei 24: 36, este într-adevăr aplicabilă la căderea Ierusalimului.

Nu poate exista nici o pretenție validă referitoare la dihotomia Discursului. Distrugerea templului, încheierea veacului, venirea lui Christos (Matei 24;1-3), venirea sfârșitului (v. 14), și venirea împărăției lui Dumnezeu (Luca 21: 31) sunt aspecte inter-relaționate ale unui escaton indivizibil. Avea să aibă loc înainte ca generația în care a murit Christos, să treacă (24: 34). „Voi” din versetele 4, 6, 9, 15, 20, 25, 26, 32, 33, 34, 42, 44 s-a referit la ucenici din vremea lui Christos. La fel, „voi” din scrierile lui Pavel și Petru s-a referit la cei care au trăit la aceea vreme. Vezi spre exemplu, 1.Cor. 1: 6-8; 1.Tes. 1: 9-10; 2: 18-20; 3: 12,13; 1.Petru 1: 6-13. Cele șapte biserici din Asia au fost îndemnate să citească, să asculte și să păzească lucrurile scrise de Ioan pentru că EI aveau să experimenteze apropiata venire a lui Christos. Hermeneutica împlinirii ia în considerare întreaga Profeție a Discursului fără s-o împartă sau s-o amâne, permițând împlinirii să se încheie în acord perfect cu lucrurile din urmă a perioadei finale a veacului Iudaic.

 

(4). Abordarea Împlinirii respectă cadrul temporal al Zilelor din urmă. Perioada de timp în care aveau să se împlinească complet promisiunile și profețiile Vechiului Testament făcute lui Israel, a fost în mod constant numită de către profeți „zilele din urmă” (Ioel 2:2; Ioel 2: 28f; Mica 4: 1). Expresia „zilele din urmă” este absolut escatologică, desemnând perioada finală a vechiului veac în care aveau să aibă loc „lucrurile din urmă” dând naștere noului veac al lui Israel. Identificara corectă a acestui cadru temporal este crucială în înțelegerea naturii lucrurilor promise și a modului împlinirii lor. O interpretare greșită a cadrului temporal invariabil va duce la o interpretare greșită a evenimentelor prezise. Din nou, acest lucru apare foarte clar în pretențiile escatologice ale pre- și amilenismului.

Mai întâi, premileniștii înțeleg (și au dreptate) că expresia „zilele din urmă” se referă la perioada finală a unui veac. Ei văd corect că această perioadă este împlinirea viitorului promis al lui Israel, și că parousia lui Christos este evenimentul final. Oricum, eroarea lor, din perspectiva noastră, este pretenția lor că „zilele din urmă” din profeția Vechiului Testament se referă la perioada finală a erei Creștine, și nu a veacului în care au trăit și profețit profeții, adică veacul Iudaic.

Doi, prin contrast, majoritatea amileniștilor susțin că expresia „zilele din urmă” se referă la întreaga perioadă a erei Creștine și că în fond, parousia lui Christos nu are nimic de-a face cu împlinirea viitorului promis al lui Israel. Ei pretind că veacul Iudaic a fost încheiat la vremea morții lui Christos, și prin urmare, „zilele din urmă” în scrierile post-Cruce în mod necesar se referă la era Creștină. Iar din moment ce plasează parousia de asemenea, la un pretins sfârșit al erei Creștine, ei sunt constrânși să interpreteze „zilele din urmă”ca fiind un veac întreg. Aceasta este o exegeză cel puțin ciudată.

Aceasta, în esență, constituie câmpul de bătaie pentru cele două școli de interpretare. Premileniștii amână zilele din urmă până la un pretins sfârșit al erei Creștine, în timp ce amileniștii separă zilele din urmă întro încercare de a avea două escaton-uri diferite, unul care este centrat în Cruce și unul care este centrat în parousia lui Christos. Ni se cere să credem că Crucea a împlinit ce a fost promis lui Israel, că întreaga eră Creștină este „zilele din urmă” din profețiile Vechiului Testament, și că sfârșitul ei la venirea lui Christos nu are nimic de-a face cu împlinirea promisiunilor făcute lui Israel.

Spre meritul premileniștilor, ei au un concept biblic cum că (1) zilele din urmă înseamnă perioada finală a unui veac mai degrabă decât întregul veac, și (2) că parousia lui Christos este evenimentul final care desăvârșește viitorul promis al lui Israel. Fără îndoială, parousia lui Christos aparține cadrului temporal al zilelor din urmă. Dar nicăieri Christos sau apostolii Săi nu au lăsat să se înțeleagă că ziua din urmă (ziua Domnului) a aparținut altui cadru temporal decât cel al perioadei finale a veacului Iudaic.

Iminența venirii lui Christos în vremea post-Rusalii este remarcabil de clară în scrierile, îndemnurile și așteptările credincioșilor din perioada premergătoare sfârșitului. Sfinții din perioada Rusalii/căderea Ierusalimului erau deplini conștienți că se aflau în zilele din urmă menționate în profețiile Vechiului Testament. Ei au știu că Crucea a inițiat, nu amânat sfârșitul veacului. Într-un sens real ei erau „sfinții zilelor din urmă.” Ei au fost cele dintâi roade ale veacului (viitor) ce avea să vină. Ei au trăit în zilele din urmă ale veacului cel vechi cu deosebirea că erau „în Christos.” Prin moartea Sa și prin Duhului învierii Sale, acești sfinți experimentau deja puterile veacului viitor (Evrei 6: 5). Deja ei erau cetățeni ai „comunității cerești,” așteptând parousia lui Christos care avea să încheie veacul (Filip. 3: 20, 21).

Fiecare referire, prin urmare, la „zilele din urmă” în scrierile Noului Testament, a atras atenția asupra ceea ce se întâmpla atunci în raport cu încheierea veacului Iudaic și inaugurarea erei Creștine. O mutare a „zilelor din urmă” din perioada de încheiere a veacului Iudaic prin amânare sau printr-o hermeneutică dihotomică, are ca rezultat o distorsionare a morții și învierii lui Christos, a domniei Lui de sfârșit de veac și a parousiei, a erei Creștine și a semnificației și înțelesului viitorului promis al lui Israel. Prin aceasta întregul mesaj escatologic al Noului Testament este despuiat de fundalul lui vechi-testamental și aruncat întro totală dezordine. Promisiunea Vechiului Testament și împlinirea Noului Testament sunt rupte în bucăți.

 

(5) Abordarea Împlinirii/Încheierii delimitează funcția miraculoasă, escatologică a Duhului. O revărsare a Duhului implicând manifestări miraculoase (semne, minuni, și daruri ale Duhului, Evrei 2: 4) a fost una din caracteristicile provizorii ale „zilelor din urmă” (Ioel 2: 28f; Fapte 2: 1ff). Aceste manifestări miraculoase au fost provizorii și temporare datorită semnificației lor escatologice. Ele au fost un fenomen de „zilele din urmă,” care au slujit scopului de bază de a aduce biserica la maturitate sau desăvârșire în Christos (1Cor. 13: 10-13; Efes. 4: 7-16). Duhul revărsat a fost pentru credincioși „garanția” (2.Cor. 1: 22; 5:5 arrabon) unei viitoare desăvârșiri a deja prezentei realități în legătură cu „veacul (viitor, impropriu din perspectiva noastră) ce avea să vină.” El a confirmat validitatea deja-ului și certitudinea lui nu încă. Behm a observat că, „Duhul pe care Dumnezeu li l-a dat este pentru Creștini garanția viitoarei posedări depline mântuirii.” Dar a fost mai mult decât o garanție, a fost o putere la lucru în procesul de încheiere a vechiului veac și nașterea veacului nou.

Elementul miraculos al „arvunei” Duhului este scos la iveală de către Pavel în provocarea adresată Galatenilor de a continua așa cum au început până la atingerea desăvârșirii. El scria „Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul ori prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească? În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă în adevăr, e în zadar! Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei (Gal. 3: 2-5)?” Era important pentru Pavel ca Galatenii să înțeleagă că Duhul a fost dat și se făceau minuni în mijlocul lor ca o confirmare a ascultării lor de Christos, nu de Lege. De aceea, din moment ce Christos a fost autorul lui „deja” ei trebuiau să continue în El pentru viitoarea lor desăvârșire escatologică. El era începutul și sfârșitul adevăratei credințe separată de ori ce fel de „asemănare cu chipul veacului acestuia,” adică, vechiul veac al legii.

Două observații trebuie făcute aici. Prima, Christos, nu Duhul însuși, a fost în esență arvuna sau garanția dată de Duhul, atât în legătură cu ceea ce era „deja,” cât și cu ceea ce avea încă să se realizeze. Viitoarea desăvârșire (consumare, împlinire) nu consta în mai mult Duh ci în, maturitatea în Christos, sau în atingerea plinătății lui Christos (Rom. 8: 29; 2.Cor. 3: 18; Filip. 3: 21; 1.Ioan 3: 2). A doua, viitorismul evangheliilor a fost legat de „deja” în realizarea completă a „promisiunii Duhului,” mântuirea promisă în Vechiul Testament (1.Petru 1: 3-13). Aceasta înseamnă că credincioșii din zilele din urmă aveau totul deplin în El (Colos. 2: 10) având în vedere că El a fost făcut desăvârșit (Evrei 5: 8,9). Însă deplina realizare a desăvârșii lor era încă în viitor, înrădăcinată în parousia lui Christos de încheiere a veacurilor. Ceea ce aveau „deja” prin Christos a constituit arvuna Duhului, din perspectiva viitoarei desăvârșiri. Acest lucru este clar ilustrat, spre exemplu, în Efeseni 1: 11-14 unde Pavel a afirmat că în Christos Efesenii au obținut o moștenire (v.11), dar apoi a continuat să arate perspectiva viitoristă a ceea ce ei au obținut în Christos. El a scris, „Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.”

Duhul ca „arvună” a moștenirii lor nu contrazice afirmația lui Pavel din versetul 11 cum că în Christos ei au „obținut” o moștenire. Dimensiunea prezentă și viitoare a moștenirii lor nu poate fi despicată și interpretată ca fiind două moșteniri. La fel, răscumpărarea celor câștigați (v. 14), sau a trupului (Rom. 8: 23) nu poate fi despărțită de răscumpărarea provizorie deja obținută prin Duhul (Efeseni 1: 7). Așteptata înfiere (Rom. 8: 23) nu poate fi izolată de înfierea deja obținută prin Duhul (1.Ioan 3: 2). Deja-ul și nu încă constituie un întreg sau o singură unitate a desăvârșirii. Deja-ul a fost arvuna Duhului pentru totalitate, o totalitate legată de un viitorism care a inclus parousia lui Christos. Berkouver a scris, „Duhul
Sfânt este garanția moștenirii noastre (Efes. 1: 14). Dumnezeu ne-a pregătit pentru tranziția de la muritor la nemuritor dându-ne darul Duhului ca și arvună. Acest „deja” și „nu încă” nu sunt puse în opoziție întro antiteză ireconciliabilă. Prin ceea ce i s-a dat, credinciosul obține o perspectivă asupra unei noi plinătăți, anume, realitatea moștenirii. Denumirea „cele dintâi roade” indică caracterul incipient al darului Duhului; denumirea „arvună” a indicat autenticitatea promisiunii și validitatea așteptării. Ambele denumiri stabilesc ferm legătura dintre prezent și viitor.”

Întrebarea crucială aici, totuși, este cadrul temporal al „arvunei” Duhului, în timpul căruia au fost esențial implicate manifestări miraculoase. În conformitate cu Ioel și Petru, cadrul a implicat „zilele din urmă.” În conformitate cu Pavel, arvuna Duhului era până la „răscumpărarea celor câştigaţi” (Efes. 1: 14). Cei care interpretează zilele din urmă ca referindu-se la era Creștină și răscumpărarea trupului sau răscumpărarea celor câștigați ca având loc la o presupusă venire a Domnului la un presupus sfârșit al erei Creștine trebuie să fie pregătiți să accepte că ea, era Creștină, cuprinde perioada totală pentru lucrarea escatologică a Duhului Sfânt și manifestările miraculoase cât și lucrarea lui confirmatoare „În felul acesta, mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de niciun fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos (1Cor. 1: 7). Funcția de arvună nu poate fi închisă înainte de realizarea a ceea pentru care a fost arvună, iar aceasta include lucrurile legate de parousia lui Christos.

Oricum, când împlinirea care include desăvârșirea este acceptată ca fiind situația din Noul Testament în perioada finală (zilele din urmă) a veacului Iudaic, revărsarea miraculoasă escatologică a Duhului devine caracteristica provizorie și temporară a acelui cadru restrâns. În lumina aceasta, cuvintele lui Ernst Hampden-Cook sunt la obiect: „De ce au încetat minunile? Caracteristica excepțională a veacului apostolic. Marele adevăr pe care noi îl susținem accentuează caracterul excepțional nu doar al dispensației Iudaice ci și al perioadei care a intervenit între prima și a doua venire a lui Christos. Poporul ales al lui Dumnezeu care avea să formeze biserica celor întâi născuți (Evrei 12: 23; Iacov 1: 18) aveau să fie strânși laolaltă dintre toate neamurile în timpul vieții unei singure generații. Pentru acest scop a fost revărsat Duhul Sfânt la Rusalii întro manieră și măsură cu totul anormală. Darul profeției, darul vorbirii în limbi, și puterea de a face minuni s-au manifestat din abundență printre primi creștini (1.Cor. 12: 8-10; 14: 26). Domnul întărea (confirma) Cuvântul prin semnele care-l însoțeau (Marcu 16: 20). În 1.Cor. 13: 8 („Dragostea nu va pieri niciodată,” Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit), Pavel categoric a afirmat că aceste minuni nu aveau să fie permanente (v. 11), și chiar dacă ele erau de durată, comparate cu realizarea dragostei desăvârșite pentru Dumnezeu și a dragostei desăvârșite pentru semenii noștri, erau ca niște realizări ale copilăriei comparate cu cele ale unui bărbat matur. Prin urmare, nu ar trebui să existe îndoială că venirea lui Christos la vremea distrugerii Ierusalimului, pentru a primi în împărăția Sa biserica celor întâi născuți, a pus capăt unei stări de lucruri cu totul excepționale - care a existat de la Rusalii,- și a făcut ca darurile miraculoase ale Duhului să înceteze.”