Apocalipsa, Trâmbiţe şi Probleme Mileniste

 

de Don K. Preston

original article

 

trad. Iosif Dragomir

 

Cineva ar putea crede, ascultându-i pe „experţii profeţiei” şi citind literatura lor, că Apocalipsa este un veritabil bastion al apărării cât şi al răspândirii dispensaţionalismului. Fiecare dispensaţionalist citează şi face referire la Apocalipsa cu încredere afirmând că noi trăim astăzi în zilele împlinirii, sau că împlinirea este doar după colţ, de îndată ce are loc Răpirea. Ceea ce pare că a scăpat însă atenţiei atâtor cercetători ai Bibliei, este că Apocalipsa combate paradigma dispensaţionalistă. Desigur, într-un articol scurt nu putem schiţa toate problemele care ne pun în încurcătură la o examinare atentă a Apocalipsei. Totuşi vom puncta câteva dintre problemele exegetice majore pe care le ridică paradigma dispensaţionalistă atunci când este comparată cu textul.

Este vital de important a înţelege că perspectiva milenistă a Apocalipsei spune că viziunile lui Ioan sunt consecutive adică viziunile nu sunt viziuni repetate ale aceloraşi evenimente în forme diferite şi accente diferite, ci sunt evenimente diferite şi consecutive. Cu alte cuvinte, perspectiva milenistă spune că începând cu Răpirea, care susţin ei, (este prezentată în cap. 4: 1 şi cont), cartea dezvăluie şi descoperă evenimentele din perioada celor 7 ani ai Necazului celui Mare. Cele 7 peceţi inaugurează perioada Necazului, iar deschiderea peceţii a şaptea prezintă cele 7 trâmbiţe a căror evenimente asociate urmează să se împlinească la jumătatea Necazului. La sunetul trâmbiţei a şaptea sunt descoperite cele 7 potire care încheie perioada celor 7 ani de Necaz.

Cu aceste date înaintea noastră dorim să explorăm implicaţiile doctrinei mileniste cu privire la trei sau patru domenii. 1). Predicţiile referitoare la Ierusalim, 2). Predicţiile referitoare la răzbunarea martirilor, 3). Predicţiile referitoare la înviere, şi 4). Predicţiile referitoare la împărăţie. Vom demonstra că insistenţa milenistă asupra naturii consecutive ale viziunilor Apocalipsei de fapt servesc la distrugerea construcţiei mileniste.

 

Predicţiile referitoare la Ierusalim

 

Într-o dezbatere de două zile avută cu Thomas Ice şi Mark Hitchcock, Hitchcock a afirmat că Apocalipsa cap.11-16:18 se ocupă de încă viitoarea soartă a Ierusalimului din timpul Necazului Mare. Ei bine, dacă acest lucru este adevărat atunci Ierusalimul din perioada Necazului Mare este un loc de evitat!

Observaţi că la sunetul trâmbiţei a şaptea „cetatea cea mare” este distrusă printr-un cutremur (11: 13 şi cont), şi că în cap. 16:17-18 „cetatea cea mare” este distrusă din nou de un mare cutremur! Amintiţi-vă că conform mileniştilor perioada trâmbiţelor în cap. 11 este la mijlocul perioadei Necazului, în timp ce potirele din cap. 16 sunt la sfârşitul perioadei celor 7 ani ai Necazului. Aici este vorba doar de un interval de trei ani şi jumătate de separaţie, dar pentru milenişti acest lucru este o distincţie vitală. Deci, conform mileniştilor, Ierusalimul va fi distrus de cutremur masiv, de două ori în trei ani şi jumătate. Dar acesta nu este sfârşitul nenorocirilor Ierusalimului din timpul presupusului Necaz.

Este extrem de important să înţelegem că în Apocalipsa cap. 11 şi 16 Ierusalimul este ţinta mâniei lui Dumnezeu. Acum, acest lucru este în conflict direct cu mileniştii care cred că în timpul Necazului Ierusalimul este „victima nevinovată” a mâniei antichristice. Dar nu acesta este tabloul prezentat în Apocalipsa.

În Apo. cap. 11 Ierusalimul este descris ca fiind cetatea vinovată de faptul că s-a bucurat de martirajul celor doi martori şi în consecinţă suportă judecata. În Apo. cap. 16: 6, judecata cetăţii celei mari este motivată, „fiindcă aceştia

au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor.” Astfel, judecata Ierusalimului, cetatea cea mare, per Ice şi Hitchcock, se

datorează culpabilităţii Ierusalimului de a fi vărsat sângele sfinţilor. Conform teoriei viziunilor consecutive, Ierusalimul trebuie judecat pentru vina sângelui, adică, uciderea sfinţilor la sunetul trâmbiţei a şaptea şi apoi judecat încă odată pentru uciderea sfinţilor la vărsarea potirului al treilea (şi al şaptelea – Apo. 16: 17 şi cont). Este loc pentru aşa ceva în perspectiva milenistă? Nu, nici vorbă! Aceasta este o problemă majoră!

 

Răzbunarea martirilor

 

Se pot spune foarte multe lucruri pe această temă, dar nu va permite spaţiul. Ceea ce se poate spune însă, este că Apocalipsa este adânc preocupată de răzbunarea martirilor lui Dumnezeu. Scenă după scenă se concentrează asupra suferinţei lor îndelungate şi asupra promisiunii lui Dumnezeu de a-i răzbuna şi de a-i reabilita. Un lucru demn de notat este faptul că dacă „cetatea cea mare” din Apo. cap. 11-16 este diferită de „cetatea cea mare” Babilonul, din Apo. 16: 19 - cap. 18, cineva ar putea ajunge la concluzia că două mari cetăţi au fost, sau vor fi ţinta răzbunării escatologice a lui Dumnezeu asupra ucigaşilor sfinţilor Săi. Acest lucru este evident greşit pentrucă Isus fără echivoc a postulat o singură entitate ca fiind singura vinovată de uciderea sfinţilor, „În aceeaş zi, au venit câţiva Farisei, şi I-au zis: ,,Pleacă, şi du-Te de aici, căci Irod vrea să Te omoare.” ,,Duceţi-vă,” le-a răspuns El, ,,şi spuneţi vulpii aceleia: ,Iată că scot dracii, şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi isprăvi. Dar trebuie să umblu astăzi, mâine şi poimâine, fiindcă nu se poate ca un prooroc să piară afară din Ierusalim” (Luc. 13: 31-33). (sublinierea I.D.)

 

Haideţi să privim mai de aproape răzbunarea martirilor în Apocalipsa. În Apo. 6, perioada celor 7 peceţi, sufletele martirilor strigau cu glas tare şi cereau judecată şi răzbunare împotriva persecutorilor lor (v. 9 şi cont). Răspunsul la rugăciunea lor vine la momentul ruperii peceţii a şasea, Ziua cea mare a mâniei Lui. Per paradigma milenistă, prin urmare, Ziua cea mare (şi înfricoşată, Ioel 2: 31; Fpt. 2: 20 „... şi strălucită”) a mâniei, pentru răzbunarea martirilor şi judecata persecutorilor, va avea loc la sfârşitul primilor 3 ani şi jumătate din Necazul cel Mare. Este loc în schema dispensaţionalistă pentru Ziua cea mare şi înfricoşată la mijlocul perioadei Necazului? Nu, nu există loc pentru Ziua Domnului la jumătatea Necazului.

Dar asta nu este singura problemă! Ziua cea mare (şi înfricoşată) a mâniei este vremea răzbunării martirilor şi judecăţii persecutorilor lor. Acest eveniment are loc la ruperea peceţii a şasea, la mijlocul Necazului, per paradigma milenistă. Totuşi, în Apo. cap. 11 deasemenea găsim vremea răzbunării martirilor, la judecarea Ierusalimului. Acesta este momentul la care cetatea care a ucis pe Domnul este judecată, „a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari...” (Apo. 11: 18). Deci, până aici avem două răzbunări ale martirilor, şi două judecăţi - încluzând învierea, (cap. 11: 16 şi cont) - a persecutorilor. Una sub pecetea a şasea şi cealaltă la sunetul trâmbiţei a şaptea.

O întrebare îndreptăţită, la punctul acesta, ar fi, cine sunt persecutorii din Apo. 6? Şi care este contextul judecării lor în (la) Ziua cea mare a Domnului? Cu alte cuvinte, în Apo. 11, vremea răzbunării şi judecăţii este bine definită în contextul judecăţii cetăţii „unde a fost răstignit Domnul lor.”

Dar judecata din cap. 6 nu este la fel de clar delimitată. Mai mult, judecata din cap. 6 nu poate avea loc acolo pentrucă, conform mileniştilor acei sfinţi nu sunt înviaţi decât la a doua Venire a lui Christos, la sfârşitul celor 7 ani de Necaz. În afară de aceasta, judecata în discuţie (din cap. 6) nu poate fi vremea răzbunării şi învierii sfinţilor bisericii, din moment ce sfinţii martirizaţi ai bisericii sunt înviaţi (per milenism) la Răpire, cu 3 ani şi jumătate înainte de scena din cap. 6. (Pecetea a şasea se află undeva la mijlocul Necazului conf. schemei dispensaţionaliste, din moment ce trâmbiţele sunt plasate la jumătatea Necazului conform aceleiaşi scheme, „The Panorama Bible Study Course, nr. 1: The Plan of Ages,by Alfred Thompson Eade, 1947, USA).

Deci, cine sunt cei răzbunaţi în scena aceasta? Nu pot fi martirii Bisericii pentrucă mileniştii insistă că cei 7 ani de Necaz nu au nici o legătură cu Biserica. Nu pot fi nici martirii Vechiului Testament sau martirii perioadei Necazului pentrucă ei nu sunt răzbunaţi / înviaţi decât la sfârşitul perioadei de 7 ani. Până acum, dacă cineva ia în considerare perspectiva milenistă a lucrurilor, ar trebui să fie o Venire a Domnului, Ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului, la jumătatea perioadei Necazului, adică la marcajul „3 ani şi jumătate.” Dar problemele nu se opresc aici.

Nu doar că Apo. 6 descrie o vreme a răzbunării martirilor, Apo. 11 face deasemenea la fel, după cum am văzut. Oricum, Apo. 16 deasemenea descrie vremea răzbunării martirilor la vărsarea potirelor. Apo. 16: 4, momentul vărsării celui de-al treilea potir, anticipează vremea judecăţii celor care au ucis pe profeţi şi sfinţi, „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. 6 Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge.” Apoi în v. 17 şi cont, judecata cade de fapt asupra cetăţii persecutoare, Ierusalim. Cu alte cuvinte, Apocalipsa descrie trei perioade distincte pentru răzbunarea martirilor (dacă se acceptă doctrina conform căreia viziunile sunt consecutive). Unde mai pui că două dintre acele perioade (Apo. cap. 11 şi cap.16), sunt identificate categoric ca fiind judecata Ierusalimului, dacă cineva acceptă distincţia între „cetatea cea mare” (adică Ierusalimul) şi Babilon, distincţie făcută de Hitchcock / Ice şi de către dispensaţionalişti. Cred dispensaţionaliştii că Ierusalimul va fi judecat de două ori în perioada Necazului, pentru că a vărsat sângele martirilor lui Dumnezeu? Nu, fără echivoc!

Desigur, mileniştii cred că Ierusalimul va fi distrus în timpul Necazului, dar nu pentrucă a persecutat pe sfinţi, ci de mâna lui anti-christ. Cu alte cuvinte, per milenişti, Ierusalimul nevinovat, este persecutat pe nedrept de către antichrist. Oricum, problema este că în Apo. 11 şi 16 se face afirmaţia clară că judecata executată asupra „cetăţii celei mari” se datorează faptului că a vărsat sângele sfinţilor şi profeţilor, incluzând-ul pe Isus! Conform Apocalipsei, „cetatea cea mare” este orice altceva dar nu inocentă şi nu persecutată pe nedrept. Judecata ei vine de la Dumnezeu! Asta este în contradicţie cu tot ceea ce cred mileniştii.

Dar, am menţionat că sunt trei răzbunări ale martirilor şi trei judecăţi ale persecutorilor, şi aşa este. Avem judecata din Apo. 6, cea din Apo. 11 şi cea din Apo. 16. Asta înseamnă, că avem o răzbunare a martirilor la etapa Peceţilor, o răzbunare la etapa Trâmbiţelor şi o răzbunare la etapa Potirelor! Per teoria consecutivă a viziunilor aşa cum o susţin dispensaţionaliştii ar trebui să fie trei răzbunări distincte şi trei judecăţi distincte a persecutorilor!

Daţi-mi voie să reiterez şi să re-accentuez că mileniştii nu au loc în construcţia lor pentru nici una din cele trei. Totuşi, acceptarea teoriei consecutive a Apocalipsei şi apoi acceptarea a ceea ce spune textul, cere trei momente distincte de răzbunare a martirilor şi de judecată a persecutorilor lor.

Aceasta naşte întrebarea legitimă cu privire la identitatea puterii persecutoare aşa cum este ea descrisă în Apocalipsa. Ice şi Hitchcock admit că Apocalipsa 11-16 vorbeşte de Ierusalim. Ei bine, aceasta înseamnă că Apocalipsa 11-16 prezintă Ierusalimul ca persecutor la sfinţilor lui Dumnezeu din perioada Necazului! Mileniştii nu cred că acest lucru este adevărat! Dacă Apoclipsa 11-16 prezintă Ierusalimul ca putere persecutoare, cine este puterea persecutoare din spatele scenelor peceţii a cincea în cap. 6? Şi, cine este în spatele persecuţiei din cap. 20:4?

Concluzia, este că tema răzbunării martirilor aşa cum o găsim în Apocalipsa este o problemă insurmontabilă pentru milenişti. Apocalipsa identifică Ierusalimul ca persecutor al sfinţilor, şi totuşi mileniştii nu cred acest lucru. Apocalipsa descrie judecata persecutorilor la mijlocul perioadei Necazului, în Ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului, şi totuşi mileniştii nu cred aceasta. Apocalipsa plasează trei răzbunări diferite a martirilor în timpul perioadei Necazului, totuşi mileniştii nu au loc în schema lor pentru aşa ceva. Tema răzbunării martirilor şi judecata persecutorilor lor este distructivă pentru doctrina milenistă.

 

Învierea şi Apocalipsa

 

Perspectiva milenistă a învierii este confuză şi produce confuzie, ca să nu spunem mai mult. Ice împreună cu dispensaţionaliştii spun că există mai multe stadii ale învierii. Este, „învierea bisericii la Răpire,” „învierea sfinţilor Vechiului Testament şi a martirilor din perioada Necazului Mare la a Doua Venire,” „învierea credincioşilor din perioada mileniului după ce se sfârşesc cei 1000 de ani” şi în fine, „învierea necredincioşilor tot la sfârşitul mileniului.” Din nefericire pentru dispensaţionalişti, această perspectivă nu este susţinută de textul Apocalipsei. Amintiţi-vă că martirii din Apo. 6 sunt răzbunaţi în Ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului (6: 12 şi cont). Aceasta este învierea! Pentru clarificare, trebuie ştiut că Ice (sau oricine ar fi scris cartea Charting ...), spune că rugăciunea martirilor (Apo. 6 : 9 şi cont), nu este împlinită de fapt până la Apo. 16: 4-7 (Charting ...p.70). Aceasta însă este în contradicţie flagrantă cu paradigma lor. (dacă Apocalipsa este consecutivă atunci să fie consecutivă, sic!). Dar şi mai rău, această poziţie contravine cu Apo. 6: 12 şi cont. Ziua Domnului care are loc la ruperea peceţii a şasea este împlinirea rugăciunii lor! Aceasta este o mare problemă pentru dispensaţionalist. Având în vedere textul eşti forţat, dacă accepţi teoria consecutivă a viziunilor, să plasezi Ziua Domnului la mijlocul perioadei Necazului. Totuşi nu există o astfel de doctrină în milenism.

Mai mult, la sunetul trâmbiţei a şaptea - şi ţineţi minte, acesta este „momentul” judecăţii cetăţii „unde a fost răstigmit Domnul lor” - se face anunţul, „a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi.” Aceasta este împlinirea lui Dan. 12, vremea când profeţii vor fi răsplătiţi, adică învierea (Dan. 12: 2, 9-13). Cu alte cuvinte, învierea sfinţilor Vechiului Testament are loc la sunetul trâmbiţei a şaptea. Dar sunetul trâmbiţei a şaptea este la mijlocul perioadei Necazului, per milenişti. Din nou, acest lucru este problematic pentru dispensaţionalişti din moment ce, aşa cum am văzut mai sus, ei poziţionează învierea sfinţilor V.T. la a Doua Venire. Apocalipsa 11 plasează învierea sfinţilor V.T. cu 3 ani şi jumătate înainte de a Doua Venire!

Mai este încă o problemă legată de sunetul trâmbiţelor şi paradigma milenistă, care se pare a scăpat atenţiei majorităţii comentatorilor. Cel puţin eu nu am auzit pe nimeni să vorbească despre ea. Problema este pentru dispensaţionalistul pre-tribulaţionist. (n.tr. tribulation înseamnă în engleză „necaz.” Pre-tribulaţionistul crede că Răpirea este înainte de Necazul cel mare; mid-trib crede că Răpirea este la mijlocul Necazului şi post-trib crede că Răpirea este la sfârşitul Necazului). În „Charting the End Times” şi alte cărţie de-ale lui, Ice spună că 1.Corinteni 15: 51-53 vorbeşte despre Răpire. Oricum, 1.Corinteni spune că învierea are loc la „cea din urmă trâmbiţă.” Acum, din punct de vedere biblic există doar 7 (şapte) trâmbiţe escatologice ale lui Dumnezeu şi ele se găsec în Apocalipsa. Dar, când sună cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa? La mijlocul perioadei Necazului, conform paradigmei mileniste! Şi nu doar că a şaptea trâmbiţă sună la mijlocul Necazului, dar este sunetul trâmbiţei a şaptea care aduce învierea, în acord total cu 1.Corinteni 15. Aceasta înseamnă că Tim LaHaye şi Thomas Ice, sau oricare ar fi scris cărţile cu numele lor pe ele, sunt de fapt din necesitate scripturală şi logică, mid-tribulaţionişti, deşi ei sunt fondatorii şi conducătorii organizaţiei „Pre-Trib Research Centre” (Centrul de Cercetare Pre-tribulaţionist).

 

Într-o formă logică, argumentul ar arăta cam aşa.

Premiza mare: Învierea de la răpire are loc la sunetul ultimei (cea din urmă) trâmbiţe (1Cor. 15: 51-53; Ice / La Haye şi alţi dispensaţionalişti.

Premiza mică: Dar, cea din urmă trâmbiţă este trâmbiţa a şaptea (Apo. 11: 17 şi cont).

Concluzie: Prin urmare, învierea de la Răpire are loc la sunetul trâmbiţei a şaptea.

 

Premiza mare: Învierea de la Răpire are loc la sunetul trâmbiţei a şaptea (Apo. 11).

Premiza mică: Dar, trâmbiţa a şaptea sună la mijlocul perioadei Necazului (conf. Ice, LaHaye sau, a celor care or fi scris cărţile lor).

Concluzie: Prin urmare, învierea de la Răpire are loc la mijlocul perioadei Necazului.

Concluzia este inevitabilă. Ice şi LaHaye chiar cred că 1Corinteni 15: 51-53 este Răpirea, şi până nu dovedesc că „cea din urmă trâmbiţă” este diferită de cea de a şaptea din Apocalipsa, (chiar dacă învierea are loc la sunetul trâmbiţei a şaptea), ei nu pot evita realitatea că Răpirea are loc la mijlocul perioadei Necazului. Poate ar trebui să-şi schimbe şi să-şi redenumească organizaţia în „Mid-Trib Research Center.”

Este evident că Trâmbiţele nu sună altceva decât belele şi necazuri pentru paradigma şi tabăra milenistă.

 

Împărăţia şi Apocalipsa

Nu doar că doctrina învierii pune probleme serioase perspectivei mileniste, dar doctrina lor cu privire la împărăţie este realmente distrusă de propria lor teorie, cea a viziunilor consecutive.

Conform cu această teorie, împărăţia nu ar trebui să vină, decât la vărsarea potirului al şaptelea. Peceţiile şi trâmbiţele nu sunt decât evenimente premergătoare care pregătesc pentru potirul al şaptelea, şi pentru întemeierea finală a împărăţiei la a Doua Venire în cap. 19!!!! Problema este, că conform Apoclipsei, împărăţia este întemeiată la jumătatea perioadei Necazului! Apocalipsa 11 spune că atunci când a sunat trâmbiţa a şaptea : „... în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Christosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apo. 11: 15). Cu alte cuvinte, împărăţia este întemeiată la sunetul trâmbiţei a şaptea. Dar trâmbiţa a şaptea sună la mijlocul perioadei Necazului, conform cărţilor fraţilor Ice şi Lahaye!

Faptul că Apocalipsa 11 plasează împărăţia la sunetul trâmbiţei a şaptea distruge complet paradigma milenistă a celei de a Doua Veniri. Distruge perspectiva mileniştilor cu privire la cele „70 de săptămâni” din Daniel cap. 9. Distruge punctul lor de vedere cu privire la Răpire. Şi, distruge paradigma lor referitoare la înviere. Observaţi că Apocalipsa 11 nu anunţă viitoarea întemeiere a împărăţiei la sunetul trâmbiţei a şaptea. Nu anunţă nici un eveniment escatologic viitor. Ea declară împlinirea şi consumarea la sunetul trâmbiţei a şaptea.

Acest lucru fiind adevărat, ideea milenistă cum că viziunile ar fi consecutive, este denaturată şi falsă.

 

Rezumat

 

Acest scurt articol a prezentat şi examinat doar o parte din problemele pe care le ridică Apocalipsa pentru paradigma milenistă. Oricum, chestiunile examinate aici sunt extrem de importante pentru perspectiva milenistă a lucrurilor, totuşi, după cum cititorul poate vedea, distructive pentru aceea paradigmă. Pur şi simplu nu poţi afirma că întâi se împlinesc evenimentele declanşate de cele şapte peceţi, apoi cele declanşate de trâmbiţe şi în final cele declanşate de potire, fără să recunoşti că evenimentele declanşate de cele şapte trâmbiţe se împlinesc la mijlocul Necazului. Oricum, aşa stând lucrurile, urmează inevitabil că Răpirea, Învierea şi Împărăţia, toate au loc la mijlocul perioadei Necazului. Acest lucru înseamnă că paradigma pre-tribulaţionistă este autodesfiinţată de propriile afirmaţii şi de poziţionarea acelor evenimente!

O spun din nou, sunetul trâmbiţelor nu „sună” decât belele şi probleme pentru dispensaţionalism!