Etica și Escatologia, Etica și Universalismul

 

Don K. Preston

original article

trad. de Iosif Dragomir

 

Ași dori să adaug „umila mea părere” la discuția curentă a universalismului. Acest subiect este discutat pe larg atât în cerurile preteriste cât și în cercurile non-preteriste.

Mi se pare un lucru incontestabil faptul că din perspectiva profetică, nota caracteristică a Noi Creații a fost/este „neprihănirea.” În timp ce Petru anticipa sosirea Noii Lumi, el scria „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2.Petru 3: 13). Semnificația exactă a acestei afirmații este, în mod natural, oarecum controversată. Este făcut omul neprihănit doar și numai prin actul discreționar al lui Dumnezeu, fără nicio participare a omului, sau este omul socotit neprihănit, așa cum a fost Avraam, prin credința lui în lucrarea lui Dumnezeu? Unii preteriști susțin că începând cu AD 70, nu mai există păcat, nici rău; apoi există acei preteriști care spun că omul nici măcar nu este mântuit prin credința în Christos!

Evident că chestiunea universalismului este o problemă larg discutată în cercurile preteriste. Mi se pare că mulți au trecut dincolo de mărturia Scripturilor în înțelegerea lor privind Noua Creație, fără să înțeleagă că din punct de vedere biblic, Noua Creație cere ca să trăim o viață sfântă și să condamnăm păcatul. Consider că este o eroare periculoasă a adopta poziția conform căreia nu există astăzi chestia numită păcat, și că toți oamenii indiferent de credința lor în Christos, sunt destinați să primească binecuvântările ispășirii Sale. Doresc să abordez acest subiect dintr-o perspectivă ușor diferită de cea care s-a prezentat până aici. Concentrarea mea este asupra temei Etică și Escatologie, și Etică și Universalism.

Doresc să accentuez două lucruri. Mai întâi, nu voi atribui tuturor preteriștilor universaliști ( PU) implicațiile logice ale doctrinei lor. Este foarte ușor să adopți o poziție fără să înțelegi pe deplin implicațiile acelei doctrine. Acest lucru reiese foarte clar din 1.Corinteni 15. Existau se pare credincioși devotați în Corint care au adoptat referitor la cei „care au adormit,” o poziție pe care nu au verificat-o. Prin urmare, Pavel a început prin a le arăta implicațiile doctrinei lor. Pavel nu a spus că ei au crezut ceea ce el le-a prezentat. El le-a spus că dacă ei au crezut ceea ce au susținut, atunci, în mod logic, doctrina lor i-a condus la concluzii pe care ei nu le acceptă. Pentru Pavel, a accepta una însemna a ajunge la alta, și deși el nu i-a acuzat de implicațiile doctrinei lor, el totuși i-a făcut responsabili pentru ducerea la finalul logic a ceea ce susțineau.

Deci, cu alte cuvinte, sunt preocupat să arăt că implicațiile logice ale afirmației cum că toți oamenii sunt mântuiți indiferent de credință, că nu există chestia numită păcat sau răutate, că nu există standard moral de bine și rău pe care omul trebuie să-l respecte astăzi, înseamnă a spune că toți oamenii sunt liberi să trăiască o viață de imoralitate și indulgență. Am printre fișierele mele, dar nu divulg nume, o conversație de pe internet în care un PU a spus că de la AD 70 încoace nu mai există conceptul de bine și rău, păcat și nici o lege a moralității. Biserica prin urmare nu mai poate condamna curvia, adulterul, homosexualitatea sau orice astfel de acțiuni. Biserica, trupul lui Christos nu are alt standard de proclamat decât „Harul lui Dumnezeu este mare,” „Tu ești mântuit!” Ideea mea este că nu poți susține o doctrină fără să aibă implicații. Iar dacă implicațiile sunt periculoase atunci doctrina este periculoasă.

În al doilea rând, construind pe ceea ce deja am spus, dacă cineva adoptă poziția pe care o adoptă unii PU, sugerez că implicația logică a acelei doctrine este chiar antinomianismul condamnat de către autorii N.T. Tu personal probabil nu susții sau nu accepți implicațiile dar dacă răspândești aceea doctrină și alții o acceptă și acționează conform implicațiilor, atunci biblic, acela este un lucru foarte periculos.

 

Etica și Escatologia: Motivația pentru sfințire

 

În dezbaterile oficiale și studiile neoficiale, una din obiecțiile obișnuite aduse Escatologiei Legământului pe care o aud mereu este că venirea Domnului este în mod persistent, în N.T., baza pentru exortații sau îndemnuri. Petru a scris, „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel, de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă?” (2.Petru 3: 11). Alți scriitori și-au exprimat aceleași sentimente. Deci, se susține că, din moment ce autorii N.T. și-au bazat îndemnurile la sfințire pe convingerile lor referitoare la venirea Domnului, atunci, dacă Christos a venit, nu mai există bază pentru îndemnuri etice. Aceste obiecții sunt greșite din mai multe motive însă ași vrea să observăm una sau două.

Din punct de vedere biblic, escatologia, nu este singurul motiv pentru sfințenie. Mai degrabă părtășia și relația cu Dumnezeu este motivul suprem pentru sfințire: „Fiți sfinți căci Eu sunt sfânt” (1.Petru 1: 15-16). Cu alte cuvinte, cei care îl urmează pe Domnul ar trebui să fie ca Domnul, datorită a ceea ce este El! Nu de frica pedepsei a distrugerii și a blestemului, ci fiindcă El dorește să fim ca El. Acum, prin natura cazului, a fi ca Dumnezeu înseamnă să iubim ceea ce iubește Dumnezeu și să urâm ceea ce El urăște, să condamnăm ceea ce El condamnă! Sugestia cum că nu mai există standard moral cere ca natura intrinsecă a lui Dumnezeu să se fi schimbat.

Întrebarea se naște în mod natural, nu mai urăște Dumnezeu acele lucruri care dintotdeauna au fost contrare cu însăși natura Sa, cu caracterul Său? Nu discutăm modul cum operează Dumnezeu. Noi discutăm despre natura Sa. Sau, au fost lucrurile despre care a spus YHWH că le urăște doar o grămadă de „reguli” arbitrare pe care le-a conceput spunând că urăște acele lucruri când de fapt sunt în regulă pentru El? Dacă însăși natura lui Dumnezeu detestă anumite acțiuni și le respinge, atunci a fi sfânt și a urî acele lucruri înseamnă a le respinge. În afară de cazul în care însăși natura însăși, inima lui Dumnezeu s-a schimbat, El încă detestă imoralitatea. El încă respinge necinstea, El încă condamnă crima.

Să privim la predica lui Ioan și Isus în legătură cu chestiunea, Etica și Escatologia. Atât Ioan cât și Isus au proclamat, „Pocăiți-vă căci împărăția lui Dumnezeu este aproape.” De ce trebuiau oamenii să se pocăiască? Datorită faptului că împărăția era aproape. Astfel, etica și împărăția merg mână-n mână, nu-i așa? Sosirea împărăției ar însemna ca îndemnurile la pocăință și sfințenie să nu mai fie aplicabile? Ar anula sosirea împărăției comportarea etică, sau ar amplifica-o? Cu siguranță se acceptă că la sosirea împărăției în plinătatea ei, cu putere și slavă, se pune accent pe neprihănire. Viața în împărăție, în comuniune cu Mesia, este un stimulent pentru a trăi pentru El în sfințenie. La urma urmei, dacă cineva trăiește în prezența Împăratului Neprihănirii, aceea persoană ar dori să reflecte slava acelui Împărat, corect? Eu ași fi de acord!

Ceea ce lipsește acestui argument este faptul că nu ia în considerare că împărăția nu a sosit în deplină glorie decât la parousia! Vezi Matei 25: 31f; Luca 21: 28-31; 2.Tim. 4: 1f; Apoc. 11: 15f). Deci, dacă se susține că neprihănirea ar fi la ordinea Zilei, când a sosit împărăția, atunci nu se poate susține că împlinirea parousiei ar nega îndemnurile etice. Acest argument va fi examinat mai târziu cu mai multe detalii, referitor la poziția PU cum că parousia a distrus orice lege morală obiectivă. Pentru moment este suficient să înțelegem că escatologia nu este singura bază pentru îndemnurile etice și trăire morală. Dimpotrivă, sosirea împărăției cere sfințenie și neprihănire.

Deci, eu sugerez că cei care obiectează vis-a-vis de Escatologia Legământului bazați pe pretenția greșită cum că parousia anulează cerința de trăire morală, sunt vinovați de înțelegere greșită a relației dintre deplina sosire a împărăției, etică și escatologie. Consumarea (încheierea) escatologiei nu a avut ca scop să pună capăt comportamentului etic ci să accentueze natura sfințeniei lui Dumnezeu, sfințenia Noii Creații și cerința de a trăi în conformitate cu standardul Noii Făpturi. „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasăDar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2.Petru 3: 11-13). Cred că McKnight a „atins ușor poala hainei” sugerând că, „Până când nu legăm rămășița, biserica, de predicțiile lui Isus referitoare la mântuire și judecată de AD 70, nu putem da învățăturii Lui despre Dumnezeu, etică și împărăție, semnificația istorică potrivită. Părerea mea este că cei care susțin că toate mandatele morale au încetat să existe la parousia de asemenea greșesc foarte tare să înțeleagă sursa, motivația și cerința comportamentului etic în împărăție.