Ce este Învierea?

Ce anume constituie învierea biblică? Există câteva elemente constitutive. Când examinăm fiecare din aceste elemente în lumina dovezilor NT, este foarte evident şi sigur în acelaşi timp, că a existat un aspect „deja dar nu încă” al învierii. De asemenea devine clar că există doar o înviere care este punctul central al Escatologiei Biblice. Iar acest lucru se leagă perfect de afirmaţia noastră referitoare la Io. 5: 24-29.

Pentru a ne ajuta în această investigaţie, vom lista elementele învierii şi apoi vom compara 1.Cor. 15 cu Col. 2-3 dând de asemenea, atenţie şi altor pasaje, pentru a demonstra nu doar natura spirituală a învierii, ci şi aspectul ei „deja, dar nu încă”. Învierea este:

1) Dezbrăcarea de un trup şi îmbrăcarea cu altul

– 1 Cor. 15: 35-44; Col. 2: 11-12; Col. 3: 5-10.
În 1 Cor. 15 apostolul spune „Şi când semeni, semeni nu trupul care va fi” vers. 37; În Coloseni el spune că ei s-au „dezbrăcat de trupul poftelor firii pământeşti” Col. 2: 11; 3: 9-10 şi se îmbrăcau cu omul cel nou. Sunt acestea „trupuri” diferite? (mai mult, cum s-au dezbrăcat de acel trup dacă „trupul poftelor firii” este trupul biologic şi fiziologic, interesant de ştiut nu-i aşa?)

2) Schimbarea de la putrezire la neputrezire

– 1 Cor. 15: 42; 54-56; Col. 3: 5; Efes. 4: 22-25.
În Corinteni Pavel spune că învierea este trecerea de la putrezire la neputrezire, vers. 42. În Efeseni şi Coloseni el vorbeşte despre felul lor de viaţă fără Christos ca viaţa „care se strică după poftele înşelătoare” Efes. 4: 22; iar noua lor viaţă în Christos era „omul cel nou” Col. 3: 10. Acest concept se găseşte şi în 1.Petru 1. Scriitorul aminteşte cititorilor săi că nu au fost răscumpăraţi cu „lucruri pieritoare” (adică care putrezesc), lucruri specifice cultului Vechiului Legământ a lui Israel. Ei au fost răscumpăraţi prin sângele lui Isus.

Mai mult, le amintea că în contrast cu acele lucruri „pieritoare, care putrezesc”, ei au fost „născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” Vers. 18-23. Care este NATURA a ceea ce s-a născut dintr-o sămânţă care nu poate putrezi?
În Petru, prin urmare, găsim ideea trecerii de la putrezire (pieritoare) la ne-putrezire pentru a descrie trecerea de la viaţa trăită în păcat, în Lumea Noului Legământ al lui Christos.

3) Aducerea din moarte la viaţă

– 1.Cor. 15: 42 şi cont; Col. 2: 13; 3: 1 şi cont; Efes. 2: 1 şi cont.
Este foarte evident în Coloseni că aducerea din moarte la viaţă implică iertarea păcatelor. Mulţi nu văd că în Corinteni Pavel tratează aceeaşi chestiune când îi provoacă pe cei care negau că „cei morţi” vor fi înviaţi. (cei care au adormit în Christos, deci sfinţii VT, vers. 20). El i-a provocat cu implicaţiile doctrinei lor, una fiind că dacă morţii nu înviază „sunteţi încă în păcatele voastre” 1.Cor. 15: 17.

Acum, cum putea învierea fizică a trupurilor moarte sau eşecul de a învia să influenţeze în vreun fel iertarea păcatelor Corintenilor? Mai departe apostolul spune, dacă morţii nu înviază „cei care au adormit în Christos sunt pierduţi” v. 18 . Ce vrea el să spună prin „pierduţi”? Ei deja au murit fizic! Prin „pierduţi” el se referă la faptul că sunt pierduţi spiritual! Prin urmare, iertarea păcatelor este ceea ce are loc la înviere.

Acest lucru este întărit de Evr. 9: 15, unde ni se spune că moştenirea pe care nu au primit-o şi nu o puteau primi sfinţii V.T. în baza acelui Legământ, a fost iertarea păcatelor. Totuşi, în cap.11 ni se spune că ceea ce ei doreau, era de natură spirituală, vers. 13-16 şi era o „înviere mai bună” vers. 35.

Deci, chiar şi pentru cei care au trăit înainte de Isus iertarea păcatelor era legată intrinsec de înviere şi identificată cu învierea. A Doua Venire a lui Isus era cea care avea să aducă deplina realizare a acelei vieţi, care nu putea fi obţinută sub primul Legământ Evr. 9: 15-28. Autorul Epistolei de asemenea, este categoric când afirmă, „Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” Evr. 10: 37.

4) Înlătură imaginea (chipul) lui Adam şi o restaurează pe cea a lui Christos

– 1.Cor. 15: 48-49; Col. 3: 10.
Nu putem dezvolta aici conceptul „chipul lui Adam” şi „chipul lui Christos”. Suficient este să spunem că chipul lui Dumnezeu este ceea ce s-a pierdut în Eden şi ceea ce Isus a venit să refacă, 1.Cor. 15: 21. CHIPUL lui Adam este omul în păcat, dependent de el însuşi, despărţit de Dumnezeu. Nu poate fi vorba de moarte fizică din moment ce Pavel spune Corintenilor că ei deja au purtat acel chip – vă amintiţi de moartea despre care Pavel a spus că a experimentat-o sub Vechea Lege? Din nou, suntem înapoi în Grădină, definind moartea de care a murit Adam, iar aceea este despărţire de Dumnezeu din cauza păcatului – moarte spirituală.

În Col. 3 Pavel discută acelaşi contrast folosind imaginea „omului” vers. 9-10. În Cor. 15 el spune că „omul dintâi” trebuia dezbrăcat, era „din pământ” v. 47. În Col. 3 le spune să „omoare mădularele cari sunt pe pământ” adică faptele firii v. 5. Aceste lucruri constituiau „omul cel vechi”. Deci, atât în Corinteni cât şi în Coloseni, este vorba despre o schimbare de la „pământesc” la „ceresc”. În Cor. 15 Pavel spune, „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul (grec. eikona) Celui ceresc” vers. 49. În Col. 3: 10, acelaşi apostol spune că ei au purtat chipul Omului Vechi – omul – cu faptele (păcatele) lui şi trebuiau să se îmbrace cu Omul cel Nou „care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul (eikona) Celui ce l-a făcut.

Pentru Pavel „chipul” Omului Vechi era viaţa trăită în păcat; „chipul” Omului Nou, cel creat după imaginea lui Christos, era o viaţă de supunere faţă de Christos, vezi Rom. 8: 29.

Demn de notat în acest punct, este aspectul „deja dar nu încă” al învierii în Col. 3. În vers. 1, 3 ei au murit şi au fost înviaţi; totuşi, viaţa lor era ascunsă şi urma să fie descoperită la Parousia lui Isus. Scriitorul apoi le spune să „omoare mădularele cari sunt pe pământ”, Omul Vechi, pentru că ei s-au îmbrăcat cu Omul cel Nou. Aspectul „deja dar nu încă” străbate întregul text. Nu există un contrast între natura prezentului şi cea a viitorului, este pur şi simplu inițierea şi anticiparea consumării.

Deja am văzut mai devreme că Pavel a crezut foarte puternic că transformarea de la viaţa sub Vechiul Legământ la viaţa în Christos era o schimbare de la moarte la viaţă. Dar era în acelaşi timp o transformare în chipul lui Christos! În 2 Cor. 3: 5-18, el discută în profunzime trecerea, atunci în progres, a sistemului Vechiului Legământ. Pe atunci nu era un fapt împlinit deoarece el o numeşte „o nădejde” vers. 12, o nădejde pe care el a plasat-o (o avea atunci la momentul scrierii), la timpul prezent! El nu a spus că Legea a trecut la Cruce ci spune, „Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, măhrama este luată” 2 Cor. 3: 16.

Vechiul Legământ avea slavă vers. 9- 10; dar slava lui a pălit în faţa slavei Noului Legământ a lui Isus. În ciuda acestei glorii care o întrecea cu mult pe cea dinainte, cei care citesc Vechiul Legământ rămân orbi la slava Noului Legământ, refuzând cu încăpăţânare să se schimbe. Totuşi, apostolul spune că cei care se întorceau la Christos de la Vechiul Legământ erau de fapt transformaţi (timpul prezent) în acelaşi chip (eikona) al Lui din slavă în slavă prin Duhul Domnului, vers. 18.

În ce chip erau ei transformaţi? Era slava Domnului! Tranziţia de la Vechiul Legământ la Noul Legământ era o transformare în chipul lui Christos – exact cum Pavel a definit învierea în 1.Cor. 15: 49! Prin urmare, aspectul „deja, dar nu încă” este pe deplin dovedit.

În 2 Corinteni ei erau transformaţi (timpul prezent) dintr-un chip de slavă în altul, v. 18. În Coloseni ei se îmbrăcau (timpul prezent) cu Omul Nou care era chipul Lui Christos, 3: 10. În 1 Corinteni ei anticipau aspectul „nu încă” de a se îmbrăca cu „chipul Celui ceresc” adică chipul lui Christos, 1 Cor. 15: 49.

5) Starea de „nu se vor însura nici nu se vor mărita”.

– Luc. 20: 35; 1Cor. 15: 50; Gal. 3: 28; Col. 3: 11
Abordarea literalistă a textului din Luca de obicei spune, „din moment ce oamenii încă se mai căsătoresc astăzi, acest fapt dovedeşte că Învierea nu a avut loc. Acest gen de literalism este rapid abandonat când sunt aduse şi alte texte ca suport.

De ce literalismul aplicat la Luca nu este valabil când Pavel spune că în Christos „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască”, nu mai este nici Iudeu nici Grec, nici tăiere împrejur nici ne-tăiere împrejur Col. 3: 11? Dacă în Christos nu mai este nici bărbat nici femeie mai au loc căsătoriile? De ce această stare „lipsită de sexualitate” care există în Christos nu este identică cu starea „nici nu se vor însura nici nu se vor mărita”? Aceasta este o întrebare pertinentă în lumina lui Coloseni 2-3 unde Pavel discută atât de clar viaţa şi moartea; moartea şi învierea; Omul Vechi şi Omul Nou.

Din moment ce contextul lui Pavel este viaţa învierii, iar el descrie aceea viaţă ca find în Christos unde nu mai sunt deosebiri, cum pot unii să separe această condiţie „fără deosebiri” de descrierea lui Isus privitoare la înviere din Luc. 20?

6) Produce Fii ai lui Dumnezeu

-Luc. 20: 36; Gal. 3: 26-29.
Într-un limbaj imposibil de a fi înţeles greşit, Isus a spus că Învierea va produce Fii ai lui Dumnezeu. El a mai spus că „veacul Învierii” este veacul care va urma veacului în care era practicat leviratul, Luc. 20: 27-34, (fii veacului acestuia – adică cel în discuţie). Sub Vechiul Legământ fii lui Dumnezeu erau făcuţi prin naştere fizică, însurătoare şi măritiş; în felul acesta era menţinută şi crescută Vechea Împărăţie.

Isus i-a spus lui Nicodim că el, un om născut în aceea Veche Împărăţie, pentru a intra în Împărăţia cerului, trebuia să se „nască din nou” Io. 3: 1 şi cont. Pentru a devenii fiul lui Dumnezeu, el trebuia să se nască din nou! În contrast cu Vechiul Legământ în care omul era născut fizic în împărăţie, prin însurătoare şi măritiş, Isus a spus că cineva poate deveni copil al lui Dumnezeu prin Înviere Luc. 20: 36. Ei pot deveni, vor deveni fii ai lui Dumnezeu, „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” Ioan 1: 13.

În Gal. 3: 26-29 apostolul a declarat că ei au devenit fii ai lui Dumnezeu prin credinţă fiind uniţi cu Christos prin botez – şi amintiţi-vă, prin botez o persoană moare cu Christos şi înviază cu El, Rom. 6! Aici este descrisă moartea, îngroparea şi învierea rezultând în a deveni fii ai lui Dumnezeu!

7) Primirea Vieţii veşnice

– Ioan 5: 24, 29, Luca 20: 35-36.
Aici avem una dintre cele mai clare manifestări ale aspectului „deja, dar nu încă” din Scriptură dacă cineva doreşte să deschidă ochii la ceea ce spune Biblia. Isus a spus că morţii care au auzit glasul Lui vor trece de la moarte la viaţă – viaţă veşnică; şi cei care au parte de înviere nu mai pot muri. Deci, Învierea este egală cu primirea vieţii veşnice! După cum o să vedem mai jos, aici este descoperită una din problemele inerente ale interpretării care susţine două învieri în Ioan 5.

Isus a spus „dacă păzeşte cineva cuvântul Meu în veac nu va vedea moartea” Io. 8: 51. Avem aici un exemplu al aspectului „deja”. Iudeii, cu gândirea lor literalistă (care încă mai predomină), în discuţia lor despre viaţă şi moarte, l-au acuzat pe Isus că este posedat de demoni pentru că a pretins că cei care L-au crezut nu vor muri niciodată, Io. 8: 52 şi cont. Ideea este că Isus a spus că credinţa în El rezultă în viaţă veşnică, cf. de asemenea cu Io. 20: 30-31.

Ioan şi-a scris prima epistolă spunând fraţilor „noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi” 1.Io. 3: 14; dar „cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.” Ca o comparaţie el spune „şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu” 1.Io. 4: 7. Amintiţi-vă, punctul nr. 6 de mai sus: Învierea este egală cu a fi născuţi fii ai lui Dumnezeu. Aici Ioan spune că cei care iubesc pe fraţi au trecut din moarte la viaţă şi sunt născuţi din Dumnezeu!

Mai departe Ioan spune în 1.Io. 5: 1 că „oricine crede că Isus este Christosul, este născut din Dumnezeu”, iar în 5: 11-13: „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, cari credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.”

Acum Isus a spus că credinţa în El a rezultat în viaţă veşnică; Ioan spune că cei care cred în Christos sunt născuţi din Dumnezeu şi au viaţă veşnică; şi au trecut din moarte la viaţă! Acesta este un exemplu puternic privitor la aspectul „deja dar nu încă” al Învierii.

În timp ce Ioan scria despre o realitate atunci prezentă „de la moarte la viaţă şi înfiere”, el de asemenea a anticipat (iminenta) Parousia prin care acea înfiere se va descoperi pe deplin. 1.Io. 3: 1-3. „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta (Parousia) El vom fi ca El.” Şi să nu uităm că ei au primit lucrarea miraculoasă a Duhului, 1.Io. 2: 20-27, ca o arvună a descoperiri Înfierii. Ei trebuiau să rămână în El, credincioşi, până la venirea Domnului, 2: 28, la fel cum lucrarea miraculoasă a Duhului rămânea în ei, vers. 24, pentru a aduce promisiunea – aspectul „nu încă” al vieţii veşnice la plinătate, la desăvârşire, 2: 25. Ungerea Duhului trebuia să „rămână” în ei până în ziua când „se va arăta” 2: 28. „Rămânerea” Duhului şi „rămânerea lor în Christos” erau simultane, sincrone şi inseparabil legate între ele. Dacă Duhul nu rămânea în ei până la „arătarea Lui” atunci ei nu aveau nici o „obligaţie” de a „rămânea în Christos” până la arătarea Lui. Duhul era garantul acelei vieţi veşnice pe care au început s-o experimenteze; Dacă înlăturai Duhul înainte ca lucrarea lui să fi fost completă, încheiată, nu mai era (şi deci nu poate exista astăzi) viaţă veşnică.

Perspectiva tradiţională amilenistă asupra lui Ioan 5 neagă categoric că viaţa veşnică este o posesiune prezentă a credinciosului astăzi, „este mai corect să priveşti posesiunea prezentă a vieţii veşnice în perspectivă, în devenire”. Dar dacă acest lucru este adevărat aceasta înseamnă că nu există o „înviere spirituală” prezentă aşa cum cere interpretarea celor două învieri referitoare la Ioan 5: 24-29. Înseamnă că în realitate nu se trece din moarte la viaţă, ci doar „presupus”. Înseamnă că dacă cineva nu are viaţa nu este în Christos, 1.Io. 5: 12, „n-ai pe Fiul n-ai viaţă, n-ai viaţă n-ai pe Fiul”! Viaţa veşnică era „în devenire” din perspectiva V.T., Io. 5: 39. Dacă Isus nu a împlinit acea speranţă a Vechiului Legământ, atunci ce a făcut? Citeşte cu atenție Evr. 9: 15 şi cumpăneşte.

Am examinat deci şapte elemente constitutive şi şapte rezultate ale învierii. Am demonstrat că scriitorii NT au afirmat în termeni fără echivoc că acele lucruri erau atunci prezente; Nu în înviere fizică, înfiere fizică sau trup fizic, ci în trecerea de la Lumea Vechiul Legământ al slujbei aducătoare de moarte, la Lumea Noului Legământ al Duhului de viaţă în Christos; de la moarte, care este plata păcatului Rom. 6: 23, la viaţa care este neprihănire în Christos. Prin urmare, aspectul „deja” al vieţii ca rezultat al învierii, este stabilit incontestabil.

Aspectul „nu încă” al acestor lucruri avea să fie descoperit pe deplin la venirea lui Christos. Scriitorii au afirmat că ele erau aproape şi implicau trecerea „lumii” 1.Io. 2: 15; şi că a sosit „ceasul de pe urmă”, 1.Io. 2: 18. Toate acestea dovedesc aspectul „deja dar nu încă” al Învierii, iar natura spirituală vădită a acelei învieri indică puternic faptul că în Io. 5: 24-29 Isus dădea învăţătura fundamentală, asupra căreia restul scriitorilor inspiraţi şi-au sprijinit învăţătura lor.

Învierea…când?

Am dori să enumerăm pe scurt câţiva, în nici un caz toţi, dintre indicatorii temporali privitori la Înviere. Preferinţele noastre sunt simple dar provocatoare. Dacă Isus a predicat o înviere fizică şi că ea avea să aibă loc în timpul generaţiei Sale, atunci El a greşit şi Creştinismul este construit pe o temelie falsă. Dacă Isus a predicat o înviere spirituală care avea să aibă loc în timpul generaţiei Sale Isus a avut dreptate şi Creştinismul este construit pe o temelie corectă.

Dacă Isus a predicat o înviere fizică care nu avea să aibă loc în generaţia Sa, atunci teza acestei lucrări este greşită. Întrebarea este: au dat profeţii, a dat Isus, au dat ucenicii vreun indicator temporal cu privire la când avea să aibă loc învierea? Răspunsul este un răsunător DA!

1) Dan 12: 1-7, 13 a prezis sfârşitul veacului şi învierea simultan cu momentul în care el avea să primească moştenirea eternă. I s-a spus că ea va avea loc când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot vers. 7. Acest moment nu poate fi altul decât AD 70.

2) În Mat. 8: 11 şi cont. Isus a vorbit de mulţi care vor veni de la est şi vest, adică neamurile, şi vor şedea la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţie. Metafora se bazează pe ospăţul mesianic din Is. 25: 6; Is. 65: 13 şi cont., etc. Acest ospăţ avea să aibă loc când Dumnezeu „nimiceşte moartea pe vecie” Is. 25: 8 şi când Israel va fi umplut măsura păcatelor sale şi va fi nimicit Is. 65: 6-15. Isus a spus că ospăţul va avea loc când Fii împărăţiei, adică Israelul Vechiului Legământ, vor fi aruncați afară Is. 65: 13-15 şi când Neamurile vor fi admise în Împărăţie!

Când au fost Evreii aruncaţi afară definitiv? S-a întâmplat acest lucru înainte ca ei să fi umplut măsura păcatelor lor? Vezi Mat. 21: 40-43, s-a întâmplat la venirea Domnului în AD 70 la judecata lui Israel. Mat. 8 este un excelent comentariu a lui 1 Cor. 15. În vers. 54 Pavel a spus că învierea este împlinirea lui Isaia 25: 8. În vs. 50 el a spus că „carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia cerului.” Învierea este egală cu intrarea în împărăţie cf. lui Ioan 3: 1-5. Observaţi corelarea dintre Matei şi Corinteni. Atât în Matei cât şi în Corinteni textul profetic de bază este Isaia 25: 6-8. Atât în Matei cât şi în Corinteni accentul împlinirii predicţiei este intrarea în împărăţie, Mat. 8:11; 1.Cor. 15: 50.

În Matei bucuria ospăţului este paralelă cu aruncarea Iudeilor afară la sfârşitul veacului Vechiului Legământ. În Corinteni învierea va avea loc la consumarea (împlinirea) promisiunilor vechiului Legământ, când toate promisiunile Vechiului Testament vor fi ajuns la realitatea finală. Adică când Vechiul Legământ va trece, Mat. 5: 17-18.

3) Mat. 13: 36-43 – Sfârşitul veacului, când Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi să-i adune aleşii 13: 30, va fi când „cei neprihăniţi vor străluci ca soarele”. Dar aceasta este o aluzie directă la Dan. 12: 3! Iar predicţia lui Daniel privind sfârşitul veacului şi a învierii, avea să fie împlinită la AD 70! Deci, învierea este plasată prin hotărâre divină la sfârşitul Lumii Vechi a lui Israel şi nu la sfârşitul timpului.

4) Mat. 16: 27-28. În termeni prea simpli şi prea clari pentru a fi greşit înţeleşi, Isus a promis că venirea Lui avea ca scop judecata fiecărui om; şi că aceasta se va întâmpla în timpul vieţii ascultătorilor Săi. Mai târziu, în timpul aceleiași generaţii, El a spus, „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu mine”, o aluzie directă la promisiunea Lui anterioară! Ceea ce a promis că se va întâmpla în timpul vieţii acelor ascultători contemporani cu ucenicii, El acum, adică în urmă cu 2000 de ani, promite să ducă la îndeplinire „în curând”; era „aproape” şi trebuia să aibă loc „în curând”. Apoc. 1: 1-3; 22: 6, 10, 12, 20.

5) Mat. 23: 29-39. O întrebare: Sunteţi de acord că învierea are loc când martirii lui Dumnezeu sunt răzbunaţi, evaluaţi şi răsplătiţi? DA sau NU? Toţi cercetătorii Bibliei cărora le-am pus această întrebare au răspuns afirmativ. În Mat. 23 Isus a spus că „tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ”, de la Abel încoace, va fi evaluat şi răzbunat, „Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul (generaţia) acesta”. Aici este ARGUMENTUL nostru:

Premisa Majoră: Învierea va fi când martirii lui Dumnezeu sunt răzbunaţi (judecaţi).
Premisa minoră: Toţi martirii lui Dumnezeu sunt judecaţi (răzbunaţi) în generaţia lui Isus.
Concluzia: Prin urmare învierea are loc în generaţia lui Isus.

Cu greu poate fi susţinut că distrugerea Ierusalimului a fost doar „o judecată locală a Iudeilor”, pe baza a ceea ce a prezis Isus. El a spus că tot sângele, al tuturor martirilor până la Abel, va fi răzbunat (judecat) în generaţia Sa. Abel nu a fost Iudeu! Deci predicţia lui Isus a inclus nu doar pe cei vii, generaţia Sa, ci şi pe cei morţi. Acest lucru cu greu poate fi numit o judecată locală!

Tema cărţii Apocalipsa este judecata cetăţii care a ucis pe profeţi şi care s-a făcut vinovată de „sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiați pe pământ” Apoc. 18: 24. Cetatea nu este alta decât cea în care a fost crucificat Domnul, Apoc. 11: 8, iar acea judecată avea să se întâmple „în curând” Apoc. 1: 1-3.

6) Mat. 24: 29-31. În acest text Isus a promis venirea Lui în contextul evenimentelor din preajma Căderii Ierusalimului. El a spus că în acel complex de evenimente va avea loc şi trimiterea îngerilor Săi ca să adune pe cei aleşi – exact aceeaşi strângere a aleşilor din Mat. 13. Isus a spus că acest lucru va avea loc în timpul generaţiei Sale, Mat. 24: 29-34 (generaţie: vezi Neamul acesta pag. 5). (Pentru Amilenişti: Cum este posibil să insişti, cum fac majoritatea exegeţilor amilenişti, că venirea, îngerii, norul, trâmbiţa, strângerea etc., din Mat. 24 trebuie înţelese ca realităţi spirituale având loc la sfârşitul veacului Iudaic în AD 70, dar elementele identice trebuie înţelese literal ca aparţinând altui sfârşit de veac în Mat. 13 şi 16? Care este principiul hermeneutic magic care permite să separi aceste „veniri” şi „strângeri”?
Dacă se priveşte Discursul lui Isus de pe M. Măslinilor ca bază a discursului lui Pavel adresat Tesalonicenilor privitor la venirea Domnului pentru a-Şi strânge laolaltă sfinţii, 1.Tes. 4: 13-18; 2.Tes. 1: 7-10: 2.Tes. 2: 1, atunci aceste pasaje legate de înviere trebuie privite de asemenea, în lumina cadrului temporal din Discursul de pe M. Măslinilor; sfârşitul lumii Israelului Vechiului Legământ.

7) Luca 20: 35 – Învierea va inaugura „veacul viitor”. Întrebare: Care era „veacul acesta” din perspectiva lui Isus? Gal. 4: 4 ne spune că Isus s-a născut sub Lege, veacul Vechiului Legământ. Evr. 9: 26 spune că Isus s-a arătat la sfârşitul veacului; desigur aceasta nu se poate referi la sfârşitul timpului, după cum toţi sunt de acord. Deci Isus s-a arătat în timpul veacului Vechiului Legământ. Acesta era „veacul acesta” la care s-a referit Isus în Luc. 20: 35. Învierea avea să inaugureze „veacul viitor”. Care veac avea să urmeze după „veacul acesta” a lui Isus??

8) Învierea urma să inaugureze veacul viitor care urma după veacul căsătoriei de tip levirat, Luca 20. (căsătoria de tip „levirat” este un gen de căsătorie în care femeia se re-căsătoreşte cu unul din fraţii soţului decedat, dacă acesta nu a avut copii, pentru a duce mai departe genealogia soţului decedat. Termenul este un derivat al cuvântului latin levir, însemnând „fratele soţului”. În Iudaism, căsătoria de tip levirat cunoscută sub numele de yibbum, este o unire conjugală poruncită de Torah în Deuteronom 25: 5-10, prin care obligă un frate să se căsătorească cu văduva fratelui său care a decedat fără să aibă copii, pentru a duce genealogia mai departe. (vezi Căsătoria Levirat). În care veac, numit de Isus „veacul acesta”, era practicată căsătoria de tip levirat? Vezi Deut. 25.

9) Învierea are loc când sună ultima trâmbiţă, 1 Cor. 15: 52; iar Pavel a spus bisericii din Corint că nu vor muri toţi până se va întâmpla acest lucru, 1.Cor. 15: 51! Compară acest text cu Mat. 16: 27-28. Mai mult, Pavel a spus că ei trăiau atunci în timpul „sfârşitului veacurilor” 1.Cor. 10: 11, că aveau toate darurile aşteptând arătarea (sau venirea) Domnului, 1.Cor. 1: 5-8, că vremea s-a scurtat şi că chipul lumii „acesteia” trece, 1.Cor. 7: 28-31.
Este semnificativ faptul că în Apocalipsa citim despre 7 trâmbiţe şi că învierea, care va avea loc când profeţii şi martirii lui Dumnezeu vor fi răsplătiţi, Apoc. 11: 18, este direct asociată cu căderea cetăţii „unde a fost răstignit Domnul lor” Apoc. 11: 8 şi 18. Sunetul trâmbiţei a şaptea (ultima) este simultan cu împlinirea lucrurilor prezise de profeţi, Apoc. 10: 7. Şi nu uitaţi, Isus a plasat împlinirea finală „a tuturor lucrurilor”, Luc. 21: 22, în legătură cu căderea Ierusalimului.

10) Pavel a spus că Isus va judeca pe vii şi pe morţi la arătarea şi împărăţia Sa, 2.Tim. 4: 1. În Luc. 21: 26-31. Isus a spus ucenicilor că la căderea Ierusalimului ei vor vedea venirea mântuirii lor, vers. 28. (Mat. 24: 30-31 – strângerea aleşilor Lui!), vor vedea apropierea împărăţiei, Luc. 21: 31 şi parousia Sa, vers 27. Este de prisos să spunem că El a mai zis că toate acestea se vor întâmpla în timpul generaţiei Lui, vers 32.

11). Petru, scriind înainte de AD 70, a spus că vremea primirii moştenirii veşnice prezisă de profeţi era „gata să fie descoperită” 1.Pet. 1: 3-13 la venirea Domnului. Profeţii au ştiut că mântuirea era îndepărtată, nu era pentru vremea lor, vers 10-12. Dar Petru spune acum că ea era „gata să fie descoperită”. Contrastul dintre indicatorii temporali nu poate fi supra-accentuat. Obţinerea moşteniriii veşnice era acum gata să fie descoperită; cândva nu a fost „gata să fie descoperită” dar acum era! De aceea Petru a spus că Isus era „gata să judece vii şi morţii” 1.Petru 4: 5. Termenul grecesc implică iminenţă, adică judecată iminentă. Prin urmare, avem aici o afirmaţie fără echivoc despre iminenţa Învierii atunci, în primul secol.

Petru de asemenea, a mai spus că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” 4: 7. Literal, acest lucru înseamnă că este aproape în timp, Mat. 3: 2, „Împărăţia cerurilor este aproape”. Indiferent de felul în care împărăţia era aproape, se apropia, în Matei, sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape în Petru! Împărăţia era într-adevăr iminentă în Matei, şi prin urmare sfârşitul tuturor lucrurilor era într-adevăr iminent în Petru!

Apostolul a mai spus că „suntem în clipa în care judecata stă să înceapă de la casa Domnului” 4: 17. Oare nu sunt toţi de acord că învierea este simultană cu venirea Domnului, sfârşitul tuturor lucrurilor şi judecata? Cu siguranţă! Prin urmare, în Petru găsim că Domnul era „gata” să fie descoperit; „sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape”; vremea „judecăţii” a sosit; iar Isus era „gata să judece vii şi morţii”. Cum putea inspiraţia să declare mai clar iminenţa Învierii?

Avem aici câțiva indicatori cronologici accentuaţi, şi sunt mai mulţi, care, nu doar indică când avea să aibă loc învierea, ci arată şi cadrul în care va avea loc – la sfârşitul vechii lumi a lui Israel. Într-adevăr, nu contează conceptul cuiva despre înviere; dacă vrei să-ţi menţi credinţa în inspiraţia biblică trebuie să recunoşti că profeţii Vechiului Testament, Isus şi ucenicii Săi clar au învăţat că învierea avea să aibă loc la sfârşitul teocraţiei iudaice în AD 70. Copleşitorul sens al iminenţei escatologice, care străbate Noul Testament, pur şi simplu nu poate fi ignorat de către cercetătorul sincer al Bibliei.

Savanţii şi cărturarii s-au zbătut cu această iminenţă cuplată cu vederile lor literaliste privitoare la „lucrurile din urmă” şi au ajuns la concluzia că Isus nu a fost inspirat şi Scriptura nu este inspirată. Şi nu se pune problema dacă iminenţa era reală. Greaca nu admite nici un alt înţeles şi acei savanţi ştiu acest lucru. Pe de altă parte limbajul învierii foarte clar admite un sens spiritual, non-fizic. Învierea la AD 70 este singura soluţie pentru dilemă.

Permiţând Bibliei să definească Învierea ca o scăpare din Vechiul Legământ al morţii, înspre Noul Legământ al vieţii, ca o izbăvire de moartea adusă de păcat, separare de Dumnezeu, nu moarte fizică, se recunoaşte totala forţă a limbajului Noului Testament privitor la iminență.

Probleme cu Tradiţia

Deşi există o susţinere largă că în Ioan 5: 24-29 există două învieri, una prezentă şi una viitoare, una spirituală şi una fizică, o privire mai atentă descoperă că acea convingere este de fapt negată chiar în momentul în care este articulată! Într-o discuţie cu cineva am întrebat pe respectivul dacă Ioan 5: 24-25 este o realitate prezentă. El a răspuns „Da”. Am întrebat dacă aceasta înseamnă că noi avem astăzi viaţă veşnică după promisiunea din text: el a replicat categoric” Nu!” (răspunsul este reprezentativ pentru Amilenism). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că nu există deloc înviere spirituală; promisiunea din Ioan 5: 24-25 nu este valabilă.

Părerea amilenistă de fapt îl face pe Isus un dătător de promisiuni false. Ea afirmă – deşi Isus a spus „vine ceasul şi acum a şi venit” pentru credincios să primească viaţă veşnică – că primirea acelei vieţi trebuie să aştepte sosirea celuilalt ceas, despre care Isus a spus că încă nu a sosit! Amintiţi-vă că amilenistul (şi dispensaţionalistul de asemenea) categoric nu cred că „ceasul care a şi venit” şi „ceasul care vine”, (viitor) sunt identici. Ele, ceasurile, sunt separate de 2000 plus de ani şi implică două feluri de înviere, două feluri de viaţă.

Totuşi, când amilenistul şi dispensaţionalistul spun că viaţa din vers. 24-25 este de fapt viaţa care este primită la vremea ceasului din vers. 28-29, aceasta în mod logic cere ca viaţa din vers. 24-25 să nu fi fost atunci prezentă şi că ea este de fapt aceeaşi cu viaţa din vers. 28-29! Deci, per acea convingere, ceasul care „este acum” şi „ceasul viitor” sunt combinate şi egalate la sfârşitul timpului! Isus – per acea convingere – de fapt nu chiar a spus că ceasul mântuirii era atunci prezent – El a spus doar aşa…! Nu ar trebui să fim prudenţi în a accepta o poziţie care atât de radical respinge cuvintele lui Isus? Dacă o persoană nu primeşte astăzi viaţa veşnică ca rezultat al credinţei în Christos, ce primeşte??

Isus a spus că au trecut din moarte la viaţă; vederile tradiţionale spun că acest lucru nu este adevărat deoarece aceasta ar implica imposibilitatea apostaziei (căderii de la credinţă). Conform acestor vederi, o persoană în afara lui Christos este în moarte spirituală. Dar, deşi îl primesc pe Christos prin credinţă ei nu primesc viaţă veşnică în actuala sferă a existenței. Acest lucru cere în mod logic că nu există o astfel de chestie ca viaţă spirituală pentru credincios astăzi, din moment ce ei nu trec cu adevărat „din moarte la viaţă” aşa cum Isus a promis. Dar ce fel de viaţă primeşte de fapt credinciosul în Christos? Viaţă vremelnică, temporală? Aproape veşnică? Pe jumjătate veşnică, pe jumătate temporală?

Isus a spus că credinciosul primeşte viaţă veşnică; punctul de vedere dispensaţionalist spune „NU, credinciosul primeşte promisiunea vieţii veşnice”. Prin urmare el spune că credinciosul nu a înviat din moarte spirituală pentru că aceasta ar însemna ca el să aibă viaţă, şi deci el poate avea doar promisiunea vieţii veşnice. Dar dacă credinciosul nu primeşte astăzi trecerea „din moarte la viaţă”, atunci Isus a fost incorect când a spus că „vine ceasul şi acum a şi venit”. Este una din cele mai penibile auto-contradicţii din tabăra viitoristă. Ei încearcă să spună că Ioan 5: 24-25 este o realitate prezentă pentru credincioşi, ca apoi imediat să afirme că credinciosul nu posedă ceea ce promite Ioan 5: 24-25!

Isus întâiul rod

Aşa cum am spus la începutul acestei lucrări, ideea unei învieri fizice a cadavrelor din morminte este atât de întipărită în mintea modernă că este dificil pentru mulţi să o regândească. A-ţi schimba modul de gândire este dificil şi adesea neconfortabil, chiar dureros. Sperăm ca această lucrare a provocat cititorul cu suficiente dovezi pentru a iniţia procesul de cercetare și regândire.

Fireşte că există obiecţii la punctele de vedere elucidate aici şi dorim să abordăm două dintre cele mai cunoscute şi semnificative.

1) Este adesea susţinut că deoarece Isus a fost înviat în mod fizic dintre cei morţi, şi din moment ce noi trebuie să fim înviaţi ca El, aceasta dovedeşte o înviere fizică.
Acest argument este în mod normal bazat pe 1.Corinteni 15: 20 care vorbeşte despre Christos ca fiind primul rod, „pârga celor adormiţi”. Argumentul spune că Isus a fost primul rod al învierii; recolta trebuie să urmeze pârga în „acelaşi fel”; Isus a fost înviat fizic; de aceea recolta, adică învierea, trebuie să fie fizică.

Conceptul „pârga” este în sine semnificativ. Isus era pârga celor adormiţi, 1.Cor. 15: 20. Contrar crezului că până aici a existat o prăpastie de 2000 de ani între pârgă şi restul recoltei Dunn comentează asupra importanţei termenului pârgă. „Termenul denotă începutul recoltei, mai mult sau puţin primul „du-te-vino” al secerii. Nu se preconizează nici un interval între pârgă şi restul recoltei. După dedicarea pârgii începe imediat recolta. Aplicarea acestei metafore la învierea lui Isus şi la darul Duhului Sfânt exprimă credinţa că recolta escatologică (secerişul şi culesul viei) a început; a fost iniţiată învierea morţilor, a fost revărsat Duhul sfârşitului veacului”.

Cei familiarizaţi cu vremea secerişului sunt pe deplin de acord. A nega că pârga implică recolta iminentă înseamnă a nega semnificaţia primelor roade. Deci, cei care angajează argumentul „pârgii” împotriva naturii spirituale a învierii, de fapt întorc argumentul împotriva lor înşişi deoarece propriul lor argument ar cere ca învierea fizică să fi fost iminentă în primul secol, dar acei care folosesc argumentul nu cred acest lucru.

Cei care susţin obiecţia nu înţeleg alte două puncte critice. În primul rând, învierea fizică a lui Isus a fost un SEMN, Mat. 12: 39-40; Ioan 20: 30-31, iar un semn niciodată nu se reprezintă pe sine! Pentru a ilustra ceea ce am zis, gândiţi-vă la minunile lui Isus. Schimbarea apei în vin nu a însemnat un viitor eveniment de facerea vinului. Io. 2. Când Isus a hrănit pe cei 5000 şi a spus că El este pâinea vieţii acest lucru nu însemna că El este pâine fizică. Când Isus a umblat pe ape acest lucru nu a însemnat o viitoare umblare pe ape pentru toţi credincioşii.

Nici un miracol de-a lui Isus nu a semnificat un eveniment viitor similar cu miracolul. Ele au semnificat realităţi spirituale. Vezi în mod special Marcu 2: 1-12, unde Isus în mod specific a spus că miracolele erau un semn al realităţilor spirituale. De ce atunci se susţine că trebuie să fie o înviere fizică deoarece Isus a fost înviat fizic din moarte? Învierea Lui, ca şi alte minuni pe care le-a făcut, au semnificat divinitatea Lui şi realităţi spirituale.

În al doilea rând, Romani 6 identifică ce fel de moarte şi înviere a experimentat Isus, lucruri care trebuie căutate şi dorite de credincioşi. Deja am văzut asemănarea spirituală în a fi uniţi în moartea lui Christos, vers. 3-5.

Observaţi acum vers. 8-10: „Acum, dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Christosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu”.

Vă rog să observaţi că Pavel vorbeşte despre moartea creştinilor la timpul trecut. Ce fel de moarte au experimentat ei deja? Nu poate să fie fizică! Dar exista o viaţă viitoare în concordanţă cu natura acelei morţi. Dacă moartea din trecut era spirituală, viaţa viitoare era tot spirituală! Iar această viaţă viitoare avea să „copieze” învierea lui Isus. Dar care este accentul apostolului când vorbeşte de moartea şi viaţa lui Isus? Observaţi atenţi: „El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.” Isus a experimentat moartea (produsă de păcat) pentru noi oamenii, 1.Pet. 2: 24; Tatăl Şi-a întors spatele de la El, Mat. 27: 46 deoarece „El a fost făcut păcat pentru noi” 2.Cor. 5: 21. Când a murit fizic El s-a dus în Hades, despărţit de Tatăl Său, Fapte 2: 31. Dar pentru că El personal era fără păcat, Hades-ul nu L-a putut ţinea, Fapte 2: 24. El a înviat fizic pentru a face cunoscut triumful Său asupra Hades-ului separării de Tatăl.

Noi nu am fi ştiut despre victoria lui Isus asupra morţi (spirituale, produsă de păcat) dacă nu era acea înviere fizică! Acea înviere era dovada pozitivă a indentităţii şi biruinţei lui Isus, Rom. 1: 4. Când Pavel vorbeşte de participarea credinciosului la învierea lui Isus, el se concentrează asupra morţii produse de păcat şi a învierii la viaţă cu Tatăl. Aceasta în mod evident nu este fizică, ci spirituală!

Cei care obiectează eşuează să observe că Pavel nu spune că credinciosul trebuie să participe doar la învierea lui Isus, el face extrem de clar că credinciosul participă şi la asemănarea morţii lui Isus. Rom. 6:5, „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”. Dacă pentru a egala învierea lui Isus se cere înviere fizică, de ce nu este nevoie şi de moarte fizică asemănătoare cu a Lui pentru a egala moartea Lui?? Trebuie credinciosul să fie crucificat ca şi El, bătut şi condamnat pe nedrept? Iar dacă credinciosul nu moare în adevărata asemănare a morţii fizice, înseamnă oare aceasta că el nu va fi înviat într-o înviere asemănătoare cu a Lui? Pavel este categoric în Romani, Filipeni, Coloseni etc., că ei participau în asemănarea morţii lui Christos!

În Rom. 6 el a spus că ei au fost „botezaţi în moartea Lui” vers. 3; ei au fost făcuţi una cu El „printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” vers. 5; ei au murit cu Christos, vers. 8. Dar este incontestabil de adevărat că „asemănarea cu moartea Sa”, pe care au experimentat-o, nu era moarte fizică! Dacă învierea fizică a lui Isus cere o înviere fizică, nu cere aceasta ca Romanii cărora le scria Pavel să mai moară încă odată?

În Rom. 6 apostolul spune că ei deja au murit, vers. 8; în 1.Cor. 15 ei deja au purtat imaginea (chipul) celui pământesc, adică moartea, vers. 49; în Coloseni 3 ei deja au murit vers. 3; în 2.Tim. 2 ei deja au murit, vers. 11; În fiecare din aceste texte moartea deja avusese loc iar învierea viitoare trebuia să biruiască ACEA moarte prezentă. În mod evident moartea pe care au experimentat-o nu este moarte fizică! Dacă învierea viitoare avea să învingă moartea, nu trebuia ei să mai moară odată, şi de o moarte diferită?
De câte morţi, spune Pavel, că ar trebui cineva să aibă parte ca să poată participa la învierea lui Isus? Dacă învierea viitoare din aceste pasaje este de o natură diferită de a morţii de care au murit, de ce vede Pavel o legătură atât directă între ele? De ce nu le-a spus că deşi ei deja au murit, această moarte nu era moartea de care ei aveau să fie eliberaţi de viitoarea înviere?

Şi dacă viitoarea înviere din aceste pasaje nu îi scapă de moartea pe care ei deja au experimentat-o, nu înseamnă aceasta că ei vor fi înviaţi fizic şi nu spiritual? A spus Pavel că cineva trebuia să moară de două ori; odată spiritual împreună cu Christos şi apoi fizic asemenea Lui? Unde sugerează apostolul inspirat o astfel de chestie în text? Răspunsul este simplu: Nicăieri! Apostolul vorbeşte de O singură moarte şi O singură înviere!

În final, apelarea la învierea fizică pe baza faptului că Isus a fost „primul rod dintre cei morţi”, cere de fapt ca învierea fizică să fi început deja! Noul Testament este categoric când afirmă că fraţii din primul secol formau „biserica celor întâi născuţi” Evr. 12: 22-24. Christos ne-a născut „ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui” Ic. 1: 18. Pavel a spus că Isus este „întâiul născut dintre mai mulţi fraţi” Rom. 8: 29. Ei s-au unit cu Christos în moartea Sa, Rom. 6.

Este clar prin urmare, că statutul de întâi născut nu se referea la învierea din moarte fizică. Ei s-au unit cu Christos murind faţă de păcat şi înviind la viaţă cu Tatăl. Dar dacă argumentul „întâilor născuţi” trebuie să se refere la moartea şi învierea fizică, aceasta înseamnă că întreaga biserică primară a murit fizic și a fost înviată fizic din moment ce ea s-a unit cu Christos în moartea şi învierea Sa şi au devenit pârga!

Obiecţia că credinciosul trebuie să fie înviat asemenea lui Isus, era adevărată dacă înţelegem că ea se referă la moartea lui Isus faţă de păcat şi învierea la viaţă cu Tatăl. Dar dacă obiecţia se referă la înviere fizică acest lucru este greşit, aşa cum arată Pavel.

Învierea Trupului ?!!

2). Ce se poate spune despre Trup? Una din obiecţiile cele mai comune aduse convingerilor din această carte, este că Biblia învaţă o „înviere trupească” iar conceptul învierii spirituale neagă acest lucru. Se insistă adesea că învierea spirituală neagă o „înviere trupească”. Este o neînţelegere a ceea ce învaţă Scriptura. Noi afirmăm că Biblia într-adevăr învaţă o „înviere trupească”, ceea ce negăm însă, este scularea sau ridicarea unui trup fizic din moarte!

Să privim mai aproape la Rom. 6. Observaţi că Pavel spune „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui…” vers 6. Există aici un trup? Pavel spune că prin botez omul este dat morţii şi îngropat; desigur că este implicat aici un „trup”! Dar aici mai este un alt „trup” în acţiune; cel care este înviat. Destul de evident, că atunci când Pavel spune că trupul păcatului a fost distrus el nu vorbeşte de trupul uman fizic (biologic) pentru că atunci ar spune că o persoană este botezată pentru a distruge trupul uman fizic!

Un gând identic în Coloseni 2: 11. „ … aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Christos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti fiind îngropaţi împreună cu El prin botez…” Pavel spune că s-au „dezbrăcat de trupul poftelor firii pământeşti” prin botez! Nu dorim să ne repetăm, dar oare se referă Pavel la trupul fizic? Desigur că nu! Şi totuşi, este de netăgăduit că Pavel învaţă că ei s-au dezbrăcat de un trup în schimbul altui trup. Şi ce este învierea dacă nu ridicarea din moarte la viaţă; dezbrăcarea unui trup şi îmbrăcarea altui trup.

Ce era celălalt trup?

Ei s-au îmbrăcat cu Christos, Gal. 3: 27; ei au devenit o făptură nouă, 2.Cor. 5: 17; ei erau „îmbrăcaţi în omul cel nou” Efes. 4: 22- 24, în timp ce se dezbrăcau de omul cel vechi care „strică după poftele înşelătoare”. Dezbrăcând-se de trupul firii pământeşti (carnal), ei omorau „mădularele pământeşti” (cari sunt pe pământ) Col. 3: 5-10; omul cel vechi cu faptele lui şi se îmbrăcau cu „omul cel nou care se înnoiește spre cunoştiinţă după chipul Celui ce l-a făcut.”

Prin urmare, aici Pavel învaţă despre „trupul” omului aşa cum stă înaintea lui Dumnezeu. Omul sub păcat este un trup de moarte. Omul sub Noul Legământ al lui Dumnezeu este un trup de viaţă.

Gândiţi-vă la Fiul Risipitor. Tânărul s-a răzvrătit împotriva voii Tatălui său, irosindu-şi viaţa şi bogăţia în păcat. Pe când era în acea stare de răzvrătire, tatăl său a spus despre el că era „mort” Luc. 15: 24; nu fizic, ci întreaga lui existenţă era înstrăinată de tatăl său. Nu era problema vieţii şi morţii fizice, dar era problema despre viaţă şi moarte! Când s-a întors, tatăl lui a spus că fiul lui era acum „viu”, fiul lui a fost înviat în cel mai adevărat sens al cuvântului. POZIŢIA lui în faţa tatălui său a fost TRANSFORMATĂ din moarte la viaţă. Nu a implicat substanţa lui trupească, aparenţa lui fizică, ci a implicat postura lui faţă de tatăl său.

Pavel duce acest lucru la bun sfârşit în Rom. 7-8. În cap. 7 apostolul relatează zbaterea sa sub Vechiul Legământ: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit.” Observaţi referirea lui Pavel la viaţă şi moarte. Aşa cum în repetate rânduri am afirmat, aceasta nu poate fi o referire la viaţă şi moarte fizică. Totuşi, este viaţă foarte reală şi moarte foarte reală! Doar pentru că este „spirituală” aceasta nu înseamnă că nu este prezentă şi reală!

Cum se referă Pavel la suferinţa lui sub Lege? Ascultaţi: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Pavel nu a dorit să fie eliberat de trupul lui uman, fizic. Dar el vorbea despre dorinţa lui de a fi eliberat „trupeşte”! El s-a referit la viaţa lui – totalitatea posturii lui înaintea lui Dumnezeu sub Vechiul Legământ – ca la „trupul” lui. Iar sub Lege acel trup era un trup al morţii deoarece aşa cum am văzut, Vechea Lege nu putea oferi neprihănirea, ea doar condamna. Ea era o „slujbă aducătoare de moarte”! (2.Cor. 3: 7-9)

Faptul că Pavel nu avea în minte o eliberare de trupul lui omenesc fizic este arătat de răspunsul lui la condiţia lamentabilă sub Lege: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.” Pavel spune că răspunsul la problema lui „trupească” era Isus. Şi care este natura acelei eliberări?

În Rom. 8: 1- 3 apostolul explică: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Christos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Christos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde este ,,firea pământească”), o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului…” Pentru Pavel eliberarea de acel „trup de moarte” era mântuirea Noului Legământ în Isus Christos!

Era, aşa cum sugerează Tim King „o schimbare de postură înaintea lui Dumnezeu nu o schimbare în substanţa fiziologică.” Era cu siguranţă o mântuire „trupească”, dar nu una a cadavrelor umane din terra firma, adică din pământ! Acest lucru este întărit în Rom. 8: 6-14. Aici apostolul face comentarii despre viaţă şi moarte, trup şi înviere, carne şi duh, care pur şi simplu nu se pot aplica la viaţă şi moarte fizică, trup fiziologic versus duhul omului şi învierea cadavrelor umane din pământ. În vers. 8 el spune: „…cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” Acum, dacă prin „pământeşti” (carnali) el se referă la trupul omenesc fizic (soma) atunci în mod clar omul nu poate plăcea lui Dumnezeu în viaţa aceasta! Dar, cum spunea King, „Firea pământească şi duhul înseamnă pentru Pavel moduri de existenţă.”

Acest lucru este de netăgăduit, spre exemplu, în Gal. 3: 1 şi cont. Pavel a scris creştinilor care erau tentaţi să se întoarcă înapoi la Vechiul Legământ „…aţi început prin Duhul şi vreţi acum să sfârşiţi (să fiţi făcuţi desăvârşiţi) prin firea pământească?” „în duhul” se referă la viaţa lor în Christos sub Noul Legământ. „În firea pământească” se referă la întoarcerea lor la Vechiul Legământ! „Fire” şi „Duh” sunt moduri de existenţă nu trupuri fizice versus spirite fără trup! La o scară mai largă, „în fire” includea şi pe Neamuri care, deşi nu erau sub Legământul mozaic, erau vinovaţi de păcat şi prin urmare „în firea pământească”. Efes. 2; Col. 2-3. Astfel, Pavel aduce acuzaţia că „toţi, fie Iudei fie Greci sunt sub păcat” Rom. 3: 9. Viaţa despărţită de Dumnezeu era viaţa „în firea pământească” (în carne) şi constituia „trupul firii pământeşti” sau „trupul cărnii”; „trupul păcatului”!

De cealaltă parte, a fi în Duh, pentru Pavel nu însemna să exişti în afara trupului uman, ci să fi mântuit, eliberat de acel mod de existenţă sub Vechea Lege şi adus la un nou mod de existenţă sub Legea Noului Legământ a lui Isus Christos. Acesta este chiar gândul din Gal. 3-5. (3: 3). Dacă continuăm în Rom. 8: 10 găsim că Pavel a spus „Şi dacă Christos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, (în original: mort) din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.”

Gândiţi-vă la următorul lucru: Pavel spune că dacă Christos trăieşte în ei trupul lor era mort! Care trup?!?

Nu era trupul la care Pavel s-a referit în Rom. 7: 24 – cel de care dorea să fie eliberat? Cu siguranţă nu poate fi trupul fizic pentru că astfel el ar spune că Christos a trăit doar în oameni morţi fizic! El apoi spune că dacă Christos trăieşte în ei, „Cel ce a înviat pe Christos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.” Acest trup muritor nu este altul decât cel care este deja în obiectiv, şi despre care Pavel a vorbit în legătură cu Legea, păcatul şi moartea. (În întreg cap. 7 Pavel vorbeşte despre condiţia de sub Lege; Pavel este consecvent în argumentul său, iar noi trebuie să rămânem în contextul discuției referitoare la Lege și Trup.

Ne-am întors la „deja, dar nu încă” din moment ce Pavel a afirmat eliberarea de legea păcatului şi a morţii, Rom. 8:1, şi acum totuşi, vorbeşte de viaţă din moarte, v. 10. Pavel are de-a face cu pârga din moment ce ei au primit „cele dintâi roade ale Duhului”, Rom. 8: 23, (vezi şi 8: 28) dar anticipau deplina eliberare. El nu a schimbat subiectul de la moarte şi viaţă spirituală la moarte şi viaţă fizică, de la trup spiritual la trup fizic. Pavel este consecvent! Întreaga lui concentrare este asupra eliberării de sub legea păcatului şi a morţii; asupra morţii care „a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” Rom. 5: 12.

Aceasta este moartea din Grădină şi, după cum am văzut, ea nu poate fi moarte fizică! Scriitorul inspirat nu doar vorbeşte despre viitoarea înviere, ci le şi reaminteşte că Dumnezeu le-a dat „primele roade ale Duhului” ca o garanţie a acelei viitoare consumări, 2.Cor. 5: 5.

Am văzut deja că aceasta este o referire la prezenţa darurilor miraculoase ale Duhului. Ezechiel a promis că Dumnezeu va pune Duhul Lui în Israel şi îl va învia din moarte, Ezech. 37: 12-14. Aceasta nu avea să fie o restaurare naţională ci o eliberare de păcat prin lucrarea salvatoare a lui Mesia. Această eliberare este numită „scoaterea din morminte” vers. 12-13! (Apropo, în 1948 nu a intrat Duhul Domnului în cei care s-au întors în Palestina, a fost o simplă acţiune politică). Ceea ce vrem să spunem este că Pavel învaţă că lucrarea miraculoasă a Duhului avea să fie desăvârşită şi încheiată în înviere! Dacă nu mai sunt astăzi miracole, atunci învierea trebuie că a avut loc, ori Duhul a eşuat în a-şi încheia misiunea! Dacă nu a avut loc învierea, lucrarea miraculoasă a Duhului trebuie să fie prezentă. Nu există nici un indiciu scriptural că Dumnezeu ar turna Duhul Său (timp de o generaţie) pentru a garanta învierea, apoi să ia Duhul pentru o perioadă nedeterminată pentru a-L trimite din nou în scopul unui „miracol final”! Nu poţi separa lucrarea de înviere a Duhului Sfânt de acel cadru al primului secol, fără să brutalizezi textul.

Prin urmare, ceea ce am văzut, este că Pavel a propovăduit o înviere „trupească”. Totuşi, conceptul lui cu privire la „trup” nu este cel al bisericii moderne. Omul modern înţelege substanţa trupului. Pavel se gândeşte la postura (poziţia) omului înaintea lui Dumnezeu. Omul modern se gândeşte la un trup ieşit din pământ; Pavel se gândeşte la omul eliberat de păcat. Omul gândeşte fiziologic; Pavel gândeşte SOTERIOLOGIC. Cercetătorul Bibliei trebuie să-şi alinieze gândurile la cele ale lui Pavel.
Am examinat două dintre principale obiecţii aduse convingerii că conceptul biblic al învierii este eliberare de păcat şi împăcare cu Dumnezeu. Obiecţiile resping definiţia biblică a morţii; ele nu reuşesc să recunoască natura de tip „semn” a învierii fizice a lui Isus; şi ele schimbă definiţia învierii „trupeşti” dată de Pavel.

Rezumat şi concluzii

I. Am văzut că moartea, pentru care remediul este învierea, este definită biblic moartea produsă de păcat, despărţire de Dumnezeu, nu moarte fizică. Am văzut că declaraţia lui Isus privitoare la înviere din Ioan 5 trebuie privită ca o mişcare de la iniţiere la finalizare, perfectare; de la autoritatea de a da viaţă la autoritatea de a judeca; de la „cine” câţiva, la „toţi”. Ioan 5 nu conţine două feluri de învieri, una spirituală şi una fizică. Acest fapt este susţinut şi de alte pasaje ale Noului Testament.

II. Am văzut relaţia dintre trecerea Vechiului Testament, slujba aducătoare de moarte, şi deplina confirmare a Noului Legământ al vieţii adus de Christos. Viaţa Învierii a fost adusă la realitate prin împlinirea completă a Legii vechi, 1.Cor. 15: 54-56.

III. Am studiat acuzaţiile şi trimiterea în judecată a lui Pavel şi am demonstrat că Nădejdea lui nu putea fi într-o înviere fizică. Nădejdea lui privitoare la înviere era Nădejdea lui Israel. Aleşii au început să o primească. Pavel deja participa la ea. Dacă Dumnezeu ar fi lepădat pe Israel la Cruce, atunci El i-ar fi lepădat înainte de a-Şi fi împlinit promisiunile faţă de ei!

IV. Am examinat baza profetică veterotestamentară a învierii şi am văzut că Ioan 5 este fundamentat ferm pe două pasaje, Daniel 12 şi Ezech. 37, care ambele definesc clar timpul şi cadrul pentru înviere. Pe deasupra, am mai văzut din alte profeţii ale Vechiului Testament că mântuirea lui Israel avea să vină la momentul judecării lui, iar fiecare din acele texte specifică vremea acelei judecăţi – Căderea Ierusalimului în AD 70.

V. Am analizat punctul de vedere tradiţional al lui Ioan 5: 24 şi l-am găsit în cel mai bun caz că se auto-contrazice. În plus am văzut că Ioan, în Evanghelia sa, a anticipat venirea „Ceasului” împlinirii; în prima sa epistolă el a declarat categoric că a sosit ceasul. În Apoc. 14 găsim că ceasul judecăţii a venit şi era asociat cu căderea cetăţii în care a fost răstignit Domnul. În 1.Ioan găsim chiar ideea prezisă de Ezech. 37 – prezenţa Duhului Sfânt care produce învierea. NATURA miraculoasă a lucrării Duhului şi LIMITAREA ei la „Zilele din Urmă” ale veacului Vechiului Israel, plasează vremea Învierii în acel cadru, Ioel 2-3. Aşa cum s-a sugerat mai sus, viitorul ceas culminant avea să vină când mântuirea spirituală / învierea iniţiată de învierea lui Isus, se va fi împlinit, când lumea slujbei aducătoare de moarte, 2.Cor. 3 va fi fost înlăturată la căderea Ierusalimului în AD 70.

VI. Am examinat câteva din elementele constitutive ale învierii şi am demonstrat că scriitorii N.T. au atestat şi afirmat atunci în primul secol prezenţa, „deja, dar nu încă” și consumarea realităţii fiecăruia dintre acele elemente; și în nici unul din cazuri scriitorii nu asociază aceste elemente cu moarte şi viaţă fizică, ci cu trecerea de la păcat la neprihănirea în Christos. Aceasta arată în modul cel mai clar posibil că învierea nu poate fi o trecere de la moartea fizică. Prin câteva exemple, dar în niciun caz toate care puteau fi date, am demonstrat cadrul temporal biblic pentru înviere. Scriitorii NT au afirmat fără echivoc că învierea era aproape şi avea să vină la „sfârşitul veacului”, la sfârşitul veacului lui Israel nu sfârşitul timpului. Ei ori aveau dreptate ori nu, nu există cale de mijloc.

VII. În sfârşit am examinat câteva obiecţii aduse convingerii prezentate aici şi le-a găsit că nu se potrivesc cu afirmaţiile exprese ale Scripturii. Concluzia este că în Christos astăzi se găseşte adevărata viaţă. Dumnezeu prin Christos a cucerit păcatul şi moartea şi pentru cei ce sunt în Christos „nu este nici o osândire”, Rom. 8: 1. VIAŢA rezultată din înviere, adusă la realitate de Christos, a fost într-un sens un eveniment UNIC „odată pentru totdeauna” pentru că a implicat judecata finală asupra Israelului Vechiului Legământ – şi păcat. Şi datorită acelui eveniment viaţa în Christos a devenit o realitate eternă.

Întemeierea împărăţiei în primul secol a fost un eveniment unic care nu poate fi duplicat, totuşi, binecuvântările ei sunt şi pentru noi astăzi „lume fără sfârşit” Efes. 3: 20-21. (din neam în neam sugerează succesiunea generaţiilor în timp, nu atemporal). Lucrarea miraculoasă a Duhului a fost limitată „odată pentru totdeauna” la zilele din urmă ale lui Israel fără posibilitate de a fi reprodusă. Totuşi, astăzi avem rezultatele remanente ale acelei lucrări desăvârşite. Isus a murit odată pentru totdeauna, Rom. 6:8-11. Totuşi, astăzi avem binecuvântările nesfârşite rezultate din împlinirea acelor profeţii privitoare la acea moarte.

La fel, venirea lui Christos de la sfârşitul veacului nu a avut loc pentru a pune capăt judecăţii ci pentru a întemeia judecata nesfârşită, Is. 9: 6-9; nu însemnă că nu va mai fi judecată după venirea Lui! Contrar perspectivei amileniste, la venirea Lui, Christos avea să şadă pe tronul slavei Sale; nu să renunţe, să abandoneze tronul Său! Tronul lui Christos, tronul Lui de judecată este fără sfârşit, Luc. 1: 32-34. Standardul veşnic de judecată a lui Christos, Cuvântul Său, nu a judecat doar în „zilele din urmă”, ci este standardul neclintit al judecăţii, Evr. 12: 28; 13: 20.

Moartea a domnit de la Adam până la Moise, Rom. 5: 14. Legea a intrat şi exacerbat zădărnicia omului făcând păcatul „din cale-afară de păcătos” Rom. 7: 13 şi pe om conştient de starea lui de moarte, Rom. 7: 24, tânjind după eliberare. Vechea Lege nu putea da viaţa dar a promis-o la venirea lui Mesia. Isus într-adevăr a „nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea (neputrezirea) prin Evanghelie, 2.Tim. 1: 9-10. Omul, cândva despărţit de Dumnezeu, poate, acum în Christos, fi eliberat de păcat – înviat din mortalitatea păcatului şi adus înapoi în Prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata înviere!

Studiul nostru deşi a implicat, în mod necesar, mult material, a examinat unul din pasajele cheie folosite în a sprijini conceptul „două învieri” şi am găsit că Ioan 5 trebuie păstrat în cadrul temporal al primului secol şi în contextul trecerii (pieirii) Vechiului Legământ. Deşi studiul nostru în aspectul lui polemic, s-a concentrat asupra slăbiciunilor schemei amileniste, implicaţiile sunt la fel de devastatoare pentru paradigma literalistă premilenistă. Pentru că dacă Nădejdea lui Israel nu a fost o înviere fizică, cu atât mai puţin a fost o înviere naţională.

Traducerea și adaptarea în lb. română a unui articol scris de Don K. Preston