Implicațiile logice ale Cesaționismului și Escatologia

Implicațiile logice ale Cesaționismului

Cei care sunteți cesaționiști, și eu sunt unul dintre ei,  știți ce înseamnă acest termen. Pentru ceilalți, este  oarecum transliterarea termenul englezesc, cessation care înseamnă încetare, oprire. Adică, Cesaționismul este o paradigmă de interpretare care susține că darurile miraculoase, așa cum s-au manifestat ele în vremea apostolilor au încetat. Prin urmare, darul prorociei, darul vorbirii în limbi noi, darul minunilor, nu mai sunt operante astăzi.

De cealaltă parte sunt continuaționiștii, cei care susțin că darurile miraculoase așa cum s-au manifestat ele în vremea apostolilor, continuă (de aici termenul continuaționist) și sunt (ar trebui să fie) operante astăzi în biserică. 

Ne vom referi aici la unul dintre argumentele cesaționiștilor care se găsește în pasajul de mai jos și vom încerca să răspundem la întrebarea, când au încetat aceste daruri? 

1.Cor. 13: 8-12 „Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”

Mă întreb dacă cei care au îmbrățișat acest tipar de interpretare (de obicei frații Baptiști și Creștini după Evanghelie), sunt conștienți de implicațiile logice ale acestei paradigme?

Dacă cesaționiștii au dreptate atunci se ridică 2 întrebări importante:  

1) Când au încetat darurile în discuție? 

Vers. 8: „Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.”

Răspuns: Când va veni ce este desăvârșit – sau cu alte cuvinte, Atunci, când va veni …

Deci, când avea să vină „ce este desăvârșit”, acest parțial se va sfârși.

Conform lui Pavel, prorociile, limbile și cunoștința au făcut parte din categoria „parțial” sau „în parte” și trebuiau să înceteze.

Voi prezenta argumentul meu sub formă de silogism.

Premisa Majoră:  Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit, inclusiv darul minunilor. (cf. 1.Cor. 13: 8-12, și cf. Cesaționismului).

Premisa minoră: Dar, prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit, inclusiv darurile în discuție, când va veni ce este desăvârșit. (cf. 1.Cor. 13: 8-12)

Dar, conform fluxului de gândire al lui Pavel, ce este desăvârșit va veni „ATUNCI”. (cf. 1.Cor. 13: 8-12)

Concluzie: Prin urmare, prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa și darul minunilor vor avea sfârşit, Atunci!

În continuare Pavel folosește două perechi de contraste ca să sublinieze diferența dintre acest „în parte” prezent atunci, și încetarea sau întregirea acestui „în parte”:  (1) Copilăria versul maturizarea și (2) imaginea din oglindă versus imaginea directă/reală.

Mai departe, ca să simplifice apoi argumentul, el sintetizează cele două contrase sunt într-unul singur – Acum versus Atunci.

Cei care cercetează cât de cât Biblia, sunt de acord că termenul „Atunci”, în acest context, are conotație escatologică. Idea este aceasta, „Acum versus Atunci.”

Noi întrebăm, dacă încetarea darurilor în discuție nu se referă la momentul „ATUNCI”, care coincide cu venirea a „ce este desăvârșit” și cu „vom vedea față în față”, la ce moment se referă?

Sau mai simplu, dacă nu se referă al acel moment, de ce nu?  

Acum, zice Pavel, sub Vechiul Legământ (sau copilăria), lucrurile nu sunt nici clare și nici complete. Cunoașterea a fost parțială și profeția a fost parțială. (v. 9).  

Dar, Atunci, când va veni „ce este desăvârșit” (sau maturizarea), lucrurile se vor schimba radical.

Când este „Atunci” și ce este acel „desăvârșit”? Noi sugerăm că sosirea Noul Legământ a pus capăt ATUNCI acelui „în parte” și a adus deplinătatea, cu alte cuvinte umbrele Vechiului Legământ au încetat la sosirea Realității pe care au simbolizat-o.

Pavel continuă: „Acum”,  zice Pavel, „vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos” dar „atunci, vom vedea faţă în faţă. „Acum cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin.”

Argumentul sub formă de silogism poate suna și astfel:

Premisa Majoră: Atunci vom cunoaște deplin.

Premisa minoră: dar vom cunoaște deplin când vom vedea față în față

Concluzie: prin urmare, Atunci, este când vom vedea față în față.

Noi credem că nu Noul Legământ a adus cu sine desăvârșirea, ci Desăvârșirea, cu majusculă, care este Christos, El a adus Noul Legământ la parousia lui. (Evrei 9: 28).  (Vom reveni cu detalii)  

2) De ce au încetat acel daruri?

A). Fiindcă, „acum” zice Pavel, „cunoaştem în parte şi prorocim în parte” și ca urmare a acestui fapt, trebuia să vină „ce este desăvârşit.”  Atunci, când va veni, este argumentul cesaționistului, „ce este desăvârșit”, „acest în parte” se va sfârşi.” „Acest în parte” înseamnă pe lângă altele, darul profetic, darul vorbirii în limbi și darul minunilor. Cel puțin acest lucru reiese din contextul pasajului.

B).  Aceste daruri, pe de-o parte, au încetat fiindcă ele și-au îndeplinit rolul temporar de umbre sau simboluri, pe care l-a avut la întemeierea bisericii, adică nașterea și maturizarea poporului Noului Legământ, și de altă parte, fiindcă Christos a adus lucrurile desăvârșite ale Noului Legământ.

În cele ce urmează, vă propun pe scurt să vedem rolurile darurilor miraculoase și câteva motive pentru care, credem noi, darurile de putere au încetat odată cu încheierea veacului iudaic în AD 70, adică odată cu intrarea în vigoare a Noului Legământ. Vremea sfârșitului acelui veac, așa cum deja am văzut, s-a suprapus sau a fost identică cu vremea apostolică în care aceste daruri au fost operative. (Vezi planșa ”Tranziția Legămintelor”

Mai întâi, să recapitulăm care sunt acele daruri. Pavel enumeră trei dintre ele care sunt reprezentative pentru toate celelalte. Să le luăm pe rând!

Darul prorociei

Definiția prorociei așa cum o prezintă Vechiul Testament:  Menirea și slujba unui proroc a fost să vorbească omului din partea lui Dumnezeu, adică să aducă omului mesajul lui Dumnezeu și, putem adăuga, pe cale supranaturală. (Deuteronom 18: 18; 34: 10).

Ce înseamnă acest lucru concret pentru vremea apostolilor? La fel ca și în Vechiul Testament, în Noul Testament Dumnezeu a folosit anumiți oameni ca să descopere poporului lucruri care nu puteau fi cunoscute pe cale naturală de către om. Astfel, după revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii, apostolii lui Isus au început să primească mesajul Noului Legământ (care nu a fost cunoscut până atunci, cel puțin, nu în forma finală) de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt, cu scopul ca acesta să fie transmis mai departe bisericii primare. Așa cum Isus Însuși le-a spus ucenicilor:

„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16: 12-14).

Aceste adevăruri nu puteau și nu au putut fi cunoscute pe altă cale decât prin revelație divină. După ce mesajul Noului Legământ a fost descoperit în întregime și consemnat, la început în mintea apostolilor iar mai târziu prin redactare pe coli de pergament sau papirus, darul profetic nu a mai fost necesar. Acum, dacă tot Planul lui Dumnezeu de mântuire, sau cel puțin atât cât a dorit Dumnezeu, a fost descoperit omului de ce ar mai fi fost, sau ar mai fi nevoie astăzi de profeți?

Când Pavel spune că darul profetic avea să înceteze, noi credem că Pavel a avut în minte acest moment al încheierii Revelației. Dacă profetul este cel care ne aduce mesajul din partea lui Dumnezeu, iar noi azi avem în Biblie toată colecția de revelații, adică întregul mesaj ale lui Dumnezeu privind mântuirea noastră, de ce ar mai fi nevoie de profeții? Ce ar mai putea aceștia să ne spună în plus față de ce avem descoperit în Scriptură? Să nu uităm că revelația ultimă a venit deja prin Fiul (Evrei 1: 1).  Mai mult, existența profeților ne-ar pune în situația delicată de a alege și decide între autoritatea lor și autoritatea Scripturi!

Darul vorbirii în limbi

Mesajul Noului Legământ, care a venit de la Dumnezeu prin darul profetic, a trebuit făcut cunoscut celor care au fost prezenți la prima sărbătoare a Cincizecimii de după înălțarea lui Isus. Participanții din cele șaptesprezece națiuni prezente la acea sărbătoare, care probabil nu au fost vorbitori de limbă ebraică, au fost martorii unei minuni lingvistice. Dacă cu ocazia răzvrătirii oamenilor de la turnul Babel Dumnezeu a dispersat pe oameni prin încurcarea limbilor, acum, la Rusalii, El a inversat pentru moment, în chip miraculos acel proces. Darul vorbirii în limbi noi, necunoscute de către ucenici, a fost vehiculul prin care mesajul Evangheliei (lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, vezi Fapte 2: 11) a ajuns în mod eficient la destinatari. Acest dar a fost de folos și pentru îndeplinirea Marii Trimiteri pentru că și neamurile au trebuit să audă Evanghelia ca să le fie de mărturie. La fel, ca și în cazul darului profetic, darul vorbirii în limbi a fost necesar în perioada respectivă fiind vehiculul prin care mesajul Evangheliei a ajuns la cei care nu au cunoscut limba ebraică sau aramaică. După ce mesajul a fost consemnat și redactat de către apostoli în limba greacă, darul vorbirii și tălmăcirii nu a mai fost necesar. Din perspectiva lui Pavel, acel moment al încetării acestor daruri a fost în viitor, dar într-un viitor nu prea îndepărtat.

Câteva observații:

Pavel citează un pasaj din Isaia 28 în textul din 1 Cor. 14: 21 „În Lege este scris: Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă și prin buze străine; și nici așa nu Mă vor asculta, zice Domnul.” (Isaia 28: 11).

Isaia 28: 11 „Ei bine, prin niște oameni cu buze bâlbâitoare și cu vorbirea străină îi va vorbi poporului acestuia Domnul.” – Contextul este judecata regatului de nord al lui Israel.

1 Cor. 14: 2 „Într-adevăr, cine vorbește în altă limbă nu le vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înțelege și, cu duhul, el spune taine.” (taine, nu pentru el, că nu ar avea logică, ci pentru cei din jurul lui care aud vorbirea, pentru că, nefiind tradusă, ei nu înțeleg, pentru ei este o taină!

Mai mult, „Cine vorbește în altă limbă se zidește pe sine însuși” (1.Cor. 14: 4).

Cu excepția cazului în care limbile sunt traduse. (14: 5) – în acest caz zidește Biserica. 1 Cor. 14: 22 „Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioși ci pentru cei necredincioși.”

Cum? În ce fel și în ce sens?

Cum sunt ele semn pentru cei necredincioși dacă ei zic că cei care vorbesc în limbi sunt nebuni?

Limbile, ca și celelalte minuni, au fost date cu scopul de a confirma și a da credibilitate celor care au fost chemați de Dumnezeu să rostească mesajul Lui.

În toate trei instanțe din N.T. în care apare vorbirea în limbi, putem presupune că în acele grupuri au fost și necredincioși și oameni care nu vorbeau ebraica sau aramaica. La cincizecime, în casa lui Corneliu și la botezul ucenicilor din Efes.

Vorbirea în limbi dublu scop: pentru zidire personală și ca semn.

Ce trebuia să semnalizeze vorbirea în alte limbi? Era semnul vizibil al coborârii Duhului Sfânt ca împlinire a profeției lui Ioel cu privire la zilele din urmă. Cu alte cuvinte, Iudeii generației lui Isus trebuiau să recunoască vremea în care au trăit și urgența de a lua o decizie de pocăință. (cf. Luca 12: 56).

Aparent, au existat două feluri de vorbiri în alte limbi. Să vedem daca așa stau lucrurile

1. Cele de la Cincizecime pe care le-au înțeles cei care au fost prezenți la sărbătoare. (Fapte 2: 8).
2. Și cele din 1.Cor. 14: 2 & 4 – se zidește personal și nimeni nu-l înțelege – el cu duhul spune taine – De ce spune taine? Fiindcă nu sunt tălmăcite. Această vorbire în limbi este exact aceeași vorbire ca la Rusalii. Deci Biblia vorbește despre un singur fel de vorbire în limbi, nu două.

„Cunoștința va avea sfârșit.”

Ce putem spune despre această afirmație? Dacă încetarea primelor două daruri se poate justifica oarecum logic, după cum a văzut, ce putem spune despre sfârșitul cunoștinței? La ce fel de cunoștință se referă Pavel aici și în ce sens avea ea să se sfârșească? Dat fiind faptul că Biblia, în cartea lui Daniel, vorbește despre o cunoștință care va crește în vremurile din urmă (Daniel 12: 4), ne-am putea întreba dacă există vreo legătură între cele două cunoștințe sau cunoașteri? Mulți creștini astăzi înțeleg această creștere a cunoștinței ca referindu-se la descoperirile tehnico-științifice și cunoașterea cibernetică din zilele noastre. Noi sugerăm că această cunoștință se referă la cu totul altceva și că Biblia are în vedere aceeași cunoștință atât în cazul lui Pavel, cât și în cazul lui Daniel. Dar, dacă așa stau lucrurile, cum putem reconcilia cele două aspecte aparent contradictorii și anume, cunoștința va crește și cunoștința va avea sfârșit?

Pentru a putea face acest lucru este necesar ca, mai întâi, să încercăm să definim cunoștința la care se referă Biblia în aceste două cazuri. În opinia noastră, ambele cunoașteri în discuție se referă la cunoașterea lui Dumnezeu în general și cunoștința adevărului adus de Christos. Ioan remarcă foarte bine ceea ce vrem să spunem: „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17). Ioan nu spune că Legea lui Moise nu este adevărată, ci spune că Moise, prin Lege, a adus umbrele sau simbolurile, iar Christos a dus esența sau realitatea înspre care au indicat  acele umbre (cf. Col. 2: 17). Prin urmare, mesajul Noului Legământ sau cunoștința, din perspectiva lui Daniel, avea să crească începând cu momentul predicii lui Petru de la Rusalii până la punctul în care această cunoștință/cunoaștere avea să fie descoperită complet, „dar atunci, voi cunoaşte deplin” (1.Cor. 13: 12b).

Din această perspectivă cunoștința sau cunoașterea avea să se sfârșească în sensul că din moment ce ea a fost descoperită deplin, revelația a încetat. Cu alte cuvinte, când întreg mesajul Noului Legământ a fost descoperit de Dumnezeu prin cunoaștere, procesul de descoperire/cunoaștere a încetat. Astfel, prin descoperire divină și darul profetic, cunoștința a fost livrată progresiv de-a lungul generației apostolice până a ajuns la apogeu. Inițiată la Rusalii, descoperirea cunoașterii adevărului în esența ei a fost încheiată când întregul plan de mântuire al lui Dumnezeu a fost descoperit apostolilor. Astfel, acest proces de descoperire nu a putut trece dincolo de generația apostolilor, din motive lesne de înțeles. Din această perspectivă, Biblia este o carte închisă, dar nu pentru că nu poate fi cunoscută, ci datorită faptului că nu i se mai poate adăuga nimic. Coperta din spate a Bibliei fost închisă odată cu împlinirea evenimentelor cărții Apocalipsa „în curând” din perspectiva temporală a lui Ioan.  

Prin urmare, noi credem că nu mai este nevoie de profeți fiindcă ei nu mai au ce adăuga la cunoștință, din moment ce cunoașterea în discuție a fost descoperită în întregime și a fost dusă până la marginile pământului (Vezi în sensul acesta: Rom. 10: 18;  Col. 1: 5-6, 23). Și, desigur, în acest context nu mai este nevoie nici de darul vorbirii în limbi.

Astfel, dacă încă nu am văzut, sau nu vedem „față în față,” atunci darurile în discuție sunt în vigoare, nu au încetat. Întrebarea chinuitoare pentru cesaționiști totuși rămâne, unde sunt ele?

Din analogia lui Pavel și cele două imagini prezentate de el reiese clar că:

• „ACUM” este paralel cu „când era copil”, cu „cunoaștem în parte și prorocim în parte” și „vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos”  
• Prin contrast, ATUNCI „când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși.
• Prin urmare ATUNCI „când va veni ce este desăvârșit” este paralel cu „vedem față în față”, cu „voi cunoaște deplin”.

Repet ceea ce am spus mai devreme, că majoritatea dintre noi suntem de acord că termenul ATUNCI din contextul nostru are conotație escatologică. Problema serioasă și divergențele apar atunci când încercăm să definim și să stabilim când este ATUNCI.

S-au propus, din câte știu eu (poate mai sunt și alte propuneri), cel puțin două interpretări. Unii au sugerat că „ce este desăvârșit” se referă la Biblie, alții la Christos.

Prima propunere este un argument în favoarea preterismului. Dacă Biblia este avută în vedere de Pavel, noi cei de azi am ajuns la acel ATUNCI din perspectiva lui Pavel, fiindcă avem Biblia (și încă cu coperți de piele). Cu alte cuvinte, am ajuns la momentul în care vedem „față în față” fiindcă s-a sfârșit acel „în parte” când a apărut Biblia, indiferent ce înseamnă aceasta? Acest lucru înseamnă că sintagma escatologică „ATUNCI” s-a împlinit. Prin urmare, ce mai însemna pentru noi astăzi termenul ATUNCI? La ce se mai referă el?  

Ce putem spune despre a doua propunere referitoare la „ce este desăvârșit”, adică Christos?  

Cei care optați pentru această a doua variantă pentru „ce este desăvârșit”, adică Christos, aveți două alternative.

A). Dacă venirea lui Christos este încă în viitor, va trebui, ca să fiți și să rămâneți consecvenți, să renunțați la Cesaționism, și să admiteți că darurile în discuție trebuie să fie în vigoare până va veni „ATUNCI” și „ce este desăvârșit”, adică Christos.

Dacă nu trebuie să fie în vigoare, de ce nu? (Cel puțin continuaționiști sunt consecvenți în acest aspect. Ei cred că parousia este încă în viitor și prin urmare, logic, darurile în discuție trebuie să fie în vigoare).

B). Dacă vreți totuși să rămâneți cesaționiști, datorită faptului că sunteți convinși că darurile în discuție au încetat, (și probabil ați constatat acest lucru), atunci în virtutea consecvenței va trebui să recunoașteți și să admiteți că acel „ATUNCI” a avut loc, sau a fost deja, și noi sugerăm că acest lucru s-a întâmplat în primul secol. Aceasta înseamnă că venirea lui Christos a avut loc în trecut și din această cauză au încetat darurile miraculoase.

Iată argumentul sub formă de silogism.  

Premisa Majoră: Christos este acel „ce este desăvârșit” (conform unor Cesaționiști)

Premisa minoră: Dar darurile încetează când vine „ce este desăvârșit” (conform 1.Cor. 13: 8-12)

Concluzie: Prin urmare, darurile încetează la venirea Christos.

Sau:

Premisa Majoră: Darurile au încetat. (Conform tuturor Cesaționiștilor)

Premisa minoră: Dar darurile încetează la venirea lui Christos. (Conform unor Cesaționiști)

Concluzie: Prin urmare, ca darurile să fi încetat, trebuie ca a doua Venire a lui Christos să fi avut loc!

Din perspectiva convingerii că Pavel se referă la Biblie, ca fiind ceea „ce este desăvârșit”, argumentul sună astfel: 

Premisa majoră: Darurile au încetat. (Conform tuturor Cesaționiștilor)

Premisa minoră: Dar darurile încetează „ATUNCI”, la venirea a ceea „ce este desăvârșit”, adică, Biblia, când vom vedea „față în față”. (cf. 1.Cor. 13: 12) (cf. majorității cesaționiștilor).

Concluzie: Fiindcă avem Biblia, acel „ATUNCI” a devenit prezent și acum vedem „față  în față”.

Fără doar și poate, aceasta este Escatologie împlinită!

După cum se vede, nu le poți avea pe amândouă, adică încetarea darurilor minunilor în trecut și venirea lui Christos în viitor! Încetarea darurilor de putere, cum mai sunt numite, este condiționată de Venirea a „ce este desăvârșit.” Dacă acel „ce este de săvârșit” nu a venit încă, darurile în discuție în mod logic sunt în vigoare, și trebuie să fie, atât de simplu!

Unii ca să scape de această concluzie logică și teologică, susțin că profeția este de două feluri: revelațională, cea din Vechiul Testament și non-revelațională, cea pe care o găsim în Noul Testament. Ei folosesc ca argument 1.Cor. 14: 3 ca definiție pentru aceasta din urmă și susțin că acesta nu s-a sfârșit.

Chiar dacă ar fi așa, Pavel spune că profeția, indiferent de câte tipuri este, avea să se sfârșească. Întrebarea pentru continuaționiști este, CÂND?  

Mai mult, oare profeția revelațională din Vechiul Testament nu a adus oamenilor zidire, sfătuire și mângâiere? Iată doar două exemple: 

Isaia 40: 1-2 „Mângâiați, mângâiați poporul Meu!”, zice Dumnezeul vostru. Vorbiți bine Ierusalimului și strigați-i că robia lui s-a sfârșit, că nelegiuirea lui este ispășită, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui!”

 Isaia 54: 1 – „Bucură-te, stearpo, care nu mai naști! Izbucnește în strigăte de bucurie și veselie, tu, care nu mai ai durerile nașterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulți decât fiii celei măritate”, zice Domnul.” (vezi Ioel 2: 21-27; Țef. 3: 14-18; Zah. 2: 10-12; etc.).

Dacă încă nu a venit momentul „ATUNCI” și nu a venit „ce este desăvârșit”,  care este motivul pentru care darurile au încetat, dacă au încetat?