Nu cred că există creștin care să nu fi auzit predicându-se din pasajul din Luca 19: 11-27, adică pilda polilor, sau pilda talanților din Matei 25. Dacă ai asculta 5 predicatori vei constata că aceștia vor interpreta și explica pilda în cinci feluri, punând accent în exclusivitate pe ceea ce cred ei că ar însemna polii, respectiv talanții. Astfel trec cu vederea mesajul global al pildei care se încadrează armonios în peisajul celorlalte pilde ale împărăției, și anume, cadrul temporal al sosiri Împărăției lui Dumnezeu.
De fapt, scopul cu care Isus rostește aceasta pildă este menționat fără echivoc în versetul 11, dar din nefericire comentatorii și predicatorii ignoră introducerea pildei fapt care duce la tot felul de interpretări speculative și bizare.
„Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăția lui Dumnezeu are să se arate îndată.” – Luca 19: 11.
O primă întrebare legitimă ar fi: De unde știau ei, sau pe ce bază au crezut Iudeii că împărăția lui Dumnezeu avea să se arate îndată?
Răspunsul îl găsim în Marcu 1: 15 și el reprezintă chiar cuvintele lui Isus, „Împărăția lui Dumnezeu este aproape!”
A doua întrebare la fel de importantă este: Cât de aproape a putut fi ea, astfel încât Iudeii să creadă că odată cu intrarea lui Isus în Ierusalim împărăția avea să se arate îndată? Ca răspuns la aceste două întrebări Isus rostește pilda în discuție.
Haideți împreună să dezbatem și să investigăm pilda ca și când am citi-o pentru prima dată, bazându-ne doar pe textul biblic.
„Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată, ca să-şi ia o împărăție, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli şi le-a zis: „Puneți-i în negoț până mă voi întoarce. Dar cetățenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi.” – Luca 19: 11-14.
Pentru a înțelege mesajul pildei trebuie mai întâi să identificăm corect personajele. Dacă omul de neam mare este, după cum bine intuiți, Isus, cine sunt cetățenii Lui care îl urau și nu voiau ca El să domnească peste ei?
Apropo, care a fost de fapt conflictul dintre Isus și conducătorii religioși din vremea Sa? „Eu sunt Mesia, Împăratul” era pretenția mesianică a lui Isus care a fost contestată vehement de către Iudei. „Dar cetățenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi.”
Este aproape imposibil să nu te gândești la o scenă asemănătoare în care protagoniștii sunt aceiași. Împotrivirea redată în expresia „nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi!” a escaladat și a culminat în foarte scurt timp cu ura și încăpățânarea dată pe față de către Iudei, când I-au intentat lui Isus un proces nedrept și L-au adus înaintea lui Pilat: Ca un ecou al mesajului celor din pildă au strigat plini de ură: „Noi n-avem alt împărat decât pe cezarul!” (Ioan 19:15b).
Știind acum că cei care au strigat plini de ură în fața lui Pilat, sunt exact cei care au trimis solia să-I spună lui Isus că nu era acceptat ca Împărat. Ce tragedie pentru ei!
O altă „tragedie” este și faptul că acest verset 14 este la fel de ignorat și trecut cu vederea de către comentatori, ca și introducerea pildei. Personal nu am auzit în peste 30 de ani de credință (până acum câteva zile, dar a fost, în opinia mea, scos din contextul pildei) pe cineva care a predicat din această pildă, să menționeze măcar acest verset 14, să nu mai vorbim de comentat sau explicat. De ce oare? Motivul credem noi, nu este unul exegetic, ci unul teologic.
Oricum, omul de neam mare a plecat să-și ia împărăția și nimeni nu l-a putut opri! Înainte de plecare și-a chemat slujitorii și le-a încredințat avuția lui, polii, până la întoarcerea Sa. Ce au primit slujitorii și cine sunt ei? Când a plecat omul de neam mare și cui a încredințat avuția sa? Fără riscul de a greși și fără a fi nevoie să speculăm, putem spune că slujitorii sunt ucenicii lui Isus din vremea Lui, la momentul plecării Sale.
Pentru a încerca, fără succes însă, să diminueze forța acestei afirmații, unii comentatori spun că ucenicii suntem toți urmașii lui Isus. Deși această afirmație este parțial adevărată, ea nu este aplicabilă nici uneia dintre pildele rostite de Isus. De ce? Pentru că omul de neam mare, respectiv stăpânul robilor (Matei. 24: 45-51), nu putea să plece decât o singură dată pentru a-și lua Împărăția și doar generația contemporană de robi sau slujitori au fost martorii acelei plecări. Ceea ce vrem să spunem este că ucenicii lui Isus din primul secol au fost cei care au primit conform pildei, talanții sau polii și ei trebuiau să lucreze cu ei în perioada dintre plecarea omului de neam mare și întoarcerea lui. Dacă este să speculăm, fără să intrăm în detalii, putem afirma că ucenicii Lui au primit Duhul Sfânt și darurile miraculoase cu care aceștia trebuiau să lucreze și să propovăduiască evanghelia.
Dar revenind la misiunea, adică polii încredințați robilor, găsim în Matei 10: 1-23 pe Isus care îi trimite pe cei 12 ucenici (evanghelistul dă numele celor trimiși, asta însemnând că Isus le vorbește exclusiv lor, iar ceea ce le spune li se aplică exclusiv lor), pe care îi numește apostoli, să predice apropierea împărăției, să vindece pe bolnavi și să scoată demoni. În versetul 23 Isus le spune că nu vor reuși să isprăvească treaba, adică să străbată toate cetățile lui Israel, până se va întoarce omul de neam mare, adică, până va veni Fiul Omului. În Matei 28 Isus repetă trimiterea și îi asigură că nu îi va lăsa singuri pe durata absenței Lui.
Timpul a trecut, omul de neam mare s-a întors după ce și-a luat împărăția. (vezi 1 Cor. 15: 25). Ce ne învață pilda cu privire la momentul întoarcerii Lui? Categoric și fără echivoc, pilda ne spune că atunci „Când s-a întors înapoi, după ce își luase împărăția, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii.” (Luca 19: 15)
Pilda nu ne permite să presupunem că omul de neam mare s-ar întoarce la altă generație decât cea care a fost martora plecării Lui. El a chemat pe robii cărora le dăduse banii. Este rezonabil să credem că aceștia erau încă în viață, altfel nu ar fi putut să dea socoteală de bunurile încredințate, nu-i așa? Deși Creștinătatea încă mai așteaptă venirea, întoarcerea, omului de neam mare (Christos), Biblia ne oferă dovezi incontestabile că El s-a întors. Această afirmație nu se bazează decât pe ceea ce spune Biblia în acest sens.
Deja am menționat Matei. 10: 23 și aducem acum în discuție pasajul din Matei 16: 27-28 „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.” Ce înseamnă această afirmație?
Ea poate însemna unul din trei alternative:
(1) Dacă Fiul omului nu s-a întors, atunci unul, sau unii ucenici (dintre cei care au stat acolo cu Isus) mai sunt în viață și trăiesc pe undeva, cine știe pe unde! Nu cred că așa ceva este credibil.
(2) Isus nu știa ce vorbește, era confuz și derutat. Nu credem că Fiul lui Dumnezeu nu a știut ce vorbește, El era de fapt Dumnezeu!
(3) Cea mai evidentă și rezonabilă alternativă este că Isus a știut exact ce spune și ceea ce a prezis s-a întâmplat aidoma. El s-a întors în timpul generației Sale așa cum a promis. Numai astfel poate ineranța și infailibilitatea Scripturii să rămână în picioare.
Să revenim acum la argumentul central al pildei. Ne amintim că pilda a fost spusă cu scopul de a informa audiența că va trece o perioadă relativ lungă de timp de la momentul plecării omului de neam mare până la momentul întoarcerii lui și a sosiri (sau aducerii) împărăției cu putere și slavă. Totuși lungimea acestei perioade nu a trecut de lungimea unei vieți omenești. Robii care au primit banii erau încă în viață la sosirea omului de neam mare, care între timp și-a luat împărăția și … a început să împărățească!
Acest lucru reiese și din Pilda judecătorului nedrept (Luca 18: 1-8). Văduvei (aleșii lui Dumnezeu) neîndreptățite i s-a spus că i se va face dreptate în curând. Cât de extins poate fi acest „în curând”? Cât de elastică poate fi această expresie? Pentru ca ajutorul să fie relevant și folositor, el trebuia să vină cel târziu înainte de moartea celui care avea nevoie de izbăvire, adică în timpul vieții lui. Exact acest lucru s-a întâmplat. Dumnezeu a făcut „în curând” dreptate aleșilor săi, exact așa cum a promis. Dumnezeu este un Dumnezeu credincios.
Conform Bibliei, venirea Împăratului implică atât aducerea împărăției cât și judecata împotriva celor care nu au dorit ca El să domnească peste ei. Exact acest lucru îl găsim și în pilda noastră. După ce a răsplătit pe cei vrednici Împăratul și-a exercitat prerogativele de judecător (Ioan 5: 27) și a pronunțat sentința asupra celor vinovați de răzvrătire. „Cât despre vrăjmașii mei, care n-au vrut să împărățesc eu peste ei, aduceți-i încoace şi tăiați-i înaintea mea.” Aceasta este soarta fățarnicilor.
Această judecată este descrisă și de evanghelistul Matei. „Dar vă spun că vor veni mulți de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâșnirea dinților.” (Matei 8: 11-12, accentuarea mea)
Un alt pasaj, oarecum paralel în tematică, se găsește în evanghelia după Luca. „Stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă şi în ceasul în care nu știe şi-l va tăia în bucăți; şi soarta lui va fi soarta celor necredincioși în lucrul încredințat lor.” (Luca 12: 46. Vezi și textul paralel din Matei 24: 50-51).
Prin urmare, scopul pildei a fost ca ucenicii lui Isus și cei care l-au însoțit pe Isus în drum spre Ierusalim să înțeleagă că Împărăția, sau mai exact etapa ei „cu putere și slavă”, avea să întârzie dar această întârziere nu s-a prelungit dincolo de generația care a fost martora plecării Omului de neam mare. Iată ce ne spune El despre acest eveniment. „El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” (Marcu 9: 1). Ei trebuiau să fie pregătiți și să vegheze ca momentul acela să nu-i ia prin surprindere pentru că, „Despre ziua aceea și ceasul acela nu știe (nu a știut) nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24: 36; vezi și 1.Tes. 5: 1-4).
Astfel venirea împărăției s-a realizat în două etape despărțite între ele de cei 40 de ani dintre Rusalii și Căderea Ierusalimului, adică generația audienței lui Isus și a apostolilor, numită perioada escaton-ului, zilele din urmă sau vremea sfârșitului. Prima etapă, sau deja-ul venirii împărăției, a fost inaugurată prin și de lucrarea pământească a lui Christos, iar a doua, acel „nu încă,” a fost încheiată la Parousia Lui, cu putere și slavă când a venit cu judecată asupra Ierusalimului și a generației apostate care L-a răstignit pe El și a omorât pe apostolii trimiși de El.
0 Comentarii