Pilda viticultorilor și Pilda Nunții fiului de Împărat

Pentru ca pildele lui Isus să fie înțelese corect, ele trebuie evaluate și păstrate în contextul lor Iudaic și istoric al primului secol. Când zic, Iudaic mă refer în special la audiența specifică și destinatarul original al pildelor. Pildele rostite de către Isus pot fi împărțite în două categorii: pildele referitoare la taina împărăției, modul și vremea venirii ei și pildele judecății. Pildele în discuție fac parte din cea de-a doua categorie. Doresc să le analizăm oarecum în paralel deoarece tema ambelor pilde este judecata lui Israel pentru sângele nevinovat pe care l-a vărsat.

Pilda viticultorilor

Isus intrase în Templu în Duminica Florilor și a început să facă curățenie în templu. Desigur că acest lucru nu a fost văzut bine de către conducătorii religioși ai lui Israel și au încercat să-L prindă cu vorba ca să-l poată învinui cu ceva. Ca răspuns, la fățărnicia și încăpățânarea lor, Isus rostește printre altele și aceste două pilde prin care le-a arătat cât de ipocriți sunt în orbirea lor. „Ascultați o altă pildă. Era un om, un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă țară.” – Mat. 21:33. Toate pildele referitoare la împărăție conțin un aspect foarte interesant și anume, perioada de timp în care stăpânul, respectiv împăratul, lipsesc, fiind plecați în altă țară, perioadă în care au lăsat treburile viei sau ale împărăției pe mâna slujitorilor. Cine sunt vierii și ce reprezintă via pe care aceștia au primit-o în îngrijire? Iată ce ne spune Isaia:

„Voi cânta Preaiubitului meu cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curățat de pietre şi a sădit în el vițele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici. „Acum, dar – zice Domnul – locuitori ai Ierusalimului şi bărbați ai lui Iuda, judecați voi între Mine şi via Mea! Ce ași mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă așteptam să facă struguri buni? Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curățată, nici săpată; spini şi mărăcini vor creste în ea! Voi porunci şi norilor să nu mai plouă peste ea.” Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, şi bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea. El se aștepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! Se aștepta la dreptate, şi când colo, iată strigăte de apăsare!” – Isaia 5: 1-7.

Cu mai bine de 700 de ani înainte, Isaia prezice soarta lui Israel iar acum sosise vremea judecății. Isus aduce în prim plan profeția lui Isaia și o actualizează incluzând în ea uciderea moștenitorului viei. Dacă via și vița l-au reprezentat pe Israel, vierii nu puteau fi decât conducătorii neamului care trăiau de pe urma viei fără să le pese de proprietarul de drept al ei. Când a venit vremea roadelor, acesta a trimis robii săi ca să ia partea lui de rod. „Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moștenirea lui.” Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât” – Matei 21: 35-38. Ca o paranteză, vremea roadelor sosise în vremea lui Isus, în timpul lucrării Sale pe pământ. El confirmă acest lucru când se adresează ucenicilor Săi. Ioan 4: 35 „Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la seceriș? Iată, Eu vă spun: ridicați-vă ochii și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș!” (vezi și Matei 9: 37; Luca 10: 2; Apoc. 14: 18-19). Timpul a trecut, iar stăpânul viei trebuia să se întoarcă. „Acum când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Preoții știau foarte bine să observe greșelile și păcatele altora. „Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde și via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.”- Mat. 21: 40, 41. Se considerau atât de neprihăniți încât nici chiar acest verdict nu i-a trezit la realitate. Încă tot nu credeau că este vorba despre ei. Isus le aduce aminte că ei sunt zidarii care au lepădat piatra (Petru face același lucru în Fapte 4: 11) și dacă până acum pilda era oarecum generală, acum Isus personalizează pilda identificându-i pe farisei, preoți și cărturari, ca fiind cei vinovați, și pronunță verdictul definitiv și irevocabil. „De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” (Mat. 21: 43, 45). Din conținutul pildei observăm că Via este echivalentă cu Împărăția. Prin urmare, luarea viei de la Iudei este echivalentă cu luarea împărăției de la ei (Matei 21: 43). Versetul 45 nu ne permite să aplicăm pilda în alt fel decât cel menționat mai sus, deoarece Biblia ne spune că preoții au înțeles că ei, vierii fățarnici și orbi erau cei vizați de mesajul pildei. Acum se ridică câteva întrebări foarte importante: „Cine este neamul acela care va aduce roadele cuvenite?” Când a fost luată Împărăția de la Israel, dacă a fost luată? Dacă nu a fost luată, când se va lua? Răspunsul la prima întrebare îl găsim în prima epistolă a lui Petru în care apostolul ne spune clar cine este neamul acela.

„Şi voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă şi să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de rușine.” Cinstea aceasta este, dar, pentru voi care ați crezut! Dar pentru cei necredincioși, „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului,” şi „o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere.” Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiți. Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu erați un popor, dar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăți îndurare, dar acum ați căpătat îndurare” – 1 Petru 2: 5-9.

Cred că este evident că Petru se adresează bisericii primare și o identifică ca fiind neamul sfânt ales, ca să aducă roade (Rom. 7: 4.) Dacă via și împărăția a fost luată (sau va fi luată) de la Iudei și dată altui neam, întrebarea este când are loc acest lucru? Am spus la început că pildele referitoare la împărăție, pot să conțină mai multe aspecte printre care modul și vremea venirii ei. Pilda de față nu face excepție. Să ne întoarcem la versetul 40. „Acum, când va veni stăpânul (moștenitorul) viei, ce va face vierilor acelora? În evanghelia după Matei fariseii sunt cei care dau răspunsul: „Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde și via le-o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” (Mat. 21: 41) În Evanghelia după Luca, însăși Isus pronunță verdictul: „Va veni, îi va pierde pe vierii aceia, și via le-o va da altora.” (Luca 20: 16) Un fapt complet ignorat de majoritatea comentatorilor, este că judecata vierilor, și transferarea viei sau împărăției acelui neam, coincide cu Venirea stăpânului viei. Acest lucru are implicații enorme asupra escatologiei. Iată cum arată argumentul sub formă de silogism: Premisa Majoră: Judecata vierilor și transferul viei și a împărăției altui neam are loc la venirea Venirea stăpânului (Moștenitorului) viei. Premisa minoră: Judecata vierilor a avut loc la judecarea Ierusalimului în AD 70. Concluzie: Prin urmare, Venirea stăpânului viei pentru judecată a avut loc în AD 70. Poate cineva va spune, că stăpânul viei a venit, nu moștenitorul. Parțial acest lucru este adevărat, doar că „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului …” (Ioan 5: 22). Poate cineva contesta faptul că vierii au fost judecați pentru lepădarea pietrei, în secolul întâi, la căderea Ierusalimului și dărâmarea Templului? Zdrobirea a fost totală exact cum a profețit Daniel:

„Și l-am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el și-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă și mâna stângă și a jurat pe Cel ce trăiește veșnic că vor mai fi o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme și că toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.” – Dan. 12: 7.

Această venire, cu judecată pe de-o parte și mântuire de altă parte, nu este altceva decât venirea în Slava Tatălui, sau așa cum Tatăl a venit în multe rânduri în V.T. Mai există și alte argumente în favoarea faptului că via sau împărăția a fost luată de la Iudei. Iată ce a profețit Iacov cu privire la viitorul lui Israel din zilele de pe urmă:

„Iacov i-a chemat pe fiii săi și a zis: „Adunați-vă să vă spun ce vi se va întâmpla în zilele de pe urmă. […] Toiagul de domnie nu se va îndepărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo, și de El vor asculta popoarele”. – Gen. 49: 1, 10.

Cu alte cuvinte Israel îți va păstra teocrația până la venirea lui Șilo sau Mesia. Odată cu venirea lui Mesia autoritatea și împărăția lui Israel au fost transferate christologic către Mesia și implicit către Biserică, care este Trupul Lui. (vezi articolul Pilda polilor sau a talanților). Dacă nu așa stau lucrurile, se naște o altă întrebare, ce este Biserica fără Împărăție? Mai mult, nu poți pur și simplu să ignori cuvintele fără echivoc ale lui Isus privind transferul Împărăției. (vezi Matei 8: 12; Luc. 13: 28.) Cât despre natura împărăției Isus spune, „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” – Luca 17: 20-21. În ciuda acestui fapt, majoritatea creștinilor cred că ea vine cu sunete de trâmbiță audibile și este vizibilă pentru toate neamurile din moment ce Christos domnește, zic ei, din Ierusalim, în Israel. Nu doar atât, Pavel spune care este conținutul și esența împărăției lui Dumnezeu, „Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17). Acum întreb din nou, are Biserica aceste binecuvântări în prezent? Dacă da, nu poți spune că Biserica nu a primit împărăția! Iar, dacă Biserica primit împărăția atunci faptul că stăpânul viei, adică moștenitorul, a venit deja, este o concluzie inevitabilă, așa cum deja am văzut. Când va veni, Isus va lua împărăția de la Iudei și o va da altui neam (Bisericii)! Dacă Biserica a primit împărăția, Moștenitorul viei a venit. Aceasta este dilema paradigmelor viitoriste. Venirea Fiului omului este legată organic de aducerea împărăției, cele două vin la pachet. Cei care neagă că venirea stăpânului Viei a avut loc, mai sunt confruntați cu o altă dilemă. Ei sunt obligați, în mod logic, să susțină că Israel deține încă împărăția, iar Biserica a rămas cu mâinile goale, dar nu o pot face. Ar trebui să arate și dovedească în ce fel deține Israel acum împărăția.

Pilda Nunții Fiului de împărat

Această pildă aduce lumină suplimentară prin tema paralelă la pilda vierilor. Nu doar că împărăția avea să fie luată și dată altora, dar cei responsabili de uciderea trimișilor, și mai grav, de uciderea Fiului moștenitor, (adică cei care nu au vrut ca Omul de neam mare să domnească peste ei. vezi Pilda talanților) aveau să fie judecați pentru sângele nevinovat pe care l-au vărsat. „Când a auzit împăratul, s-a mâniat; a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia şi le-a ars cetatea” (Matei 22:7). Expresia „le-a ars cetatea” nu este un detaliu care poate fi trecut cu vederea, având în vedere că aceasta a fost soarta Ierusalimului dar și a Templului la AD 70. Ca să întărească faptul că sentința era definitivă și irevocabilă, Isus continuă discursul în Templu prezentând în fața preoților, fariseilor și cărturarilor toate acuzațiile de care aceștia erau învinuiți de Instanța Divină:

„Vai de voi, cărturari şi farisei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele prorocilor, împodobiți gropile celor neprihăniți şi ziceți: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.” Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleți măsura părinților voștri! Șerpi, pui de năpârci! Cum veți scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimit proroci, înțelepți şi cărturari. Pe unii din ei îi veți omorî şi răstigni, pe alții îi veți bate în sinagogile voastre şi-i veți prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ați omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta” – Matei 23: 29-36.

Apoi mai rostește încă odată verdictul în auzul inculpaților, „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-ați vrut! Iată că vi se lasă casa pustie!” (Mat. 23: 37-38). Istoria Biblică și seculară confirmă împlinirea acestei predicții la Căderea Ierusalimului din AD 70. În plus, Pilda Nunții Fiului de împărat ne învață că deși cei invitați la nuntă au refuzat cu încăpățânare oferta, odaia de nuntă nu a rămas goală. „Atunci a zis robilor săi: „Nunta este gata; dar cei poftiți n-au fost vrednici de ea. Duceți-vă, dar, la răspântiile drumurilor şi chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi.” Robii au ieșit la răspântii, au strâns pe toți pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospățului de nuntă s-a umplut de oaspeți.” (Matei 22: 8-10). Faptul că Nunta continuă, în ciuda refuzului celor care au fost invitați, demontează argumentul adus de mileniști în favoarea unei presupuse amânări a Împărăției, și implicit a Nunții, pentru o dată care este încă în viitor. Pavel subliniază că „Nunta a continuat”: „Dar Pavel şi Barnaba le-au zis cu îndrăzneală: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l primiți şi singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri” (Fapte 13: 46). Cu alte cuvinte, cuvântul lui Dumnezeu nu a rămas fără putere. (Rom. 9: 6). Pentru cei care au fost indiferenți la oferta Împăratul, dar și pentru cei care i-au batjocorit trimișii, contactul cu Piatra nu avea decât două rezultate, „Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (vers. 44). În pilda Nunții Fiului de Împărat cei vinovați de uciderea trimișilor cu invitația la nuntă, așa cum deja am văzut, au fost pedepsiți exemplar, „Când a auzit împăratul, s-a mâniat; a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia şi le-a ars cetatea” (Matei 22: 7). După cum odinioară Dumnezeu a folosit armatele Mezilor ca să pedepsească pe Babilonieni, acum în vremea lui Isus, tot El folosește armatele Romane ca să pedepsească Ierusalimul. Iată un precedent pe care îl găsim în V.T.: „Am dat poruncă sfintei Mele oștiri – zice Domnul – am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.” Un vuiet se aude pe munți, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărății, de neamuri adunate. Domnul oștirilor Își cercetează oastea care va da lupta … Iată, ațâț împotriva lor pe mezi, care nu se uită la argint şi nu poftesc aurul. Cu arcurile lor vor doborî pe tineri, şi vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii. Şi astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a haldeilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu” (Isaia 13: 3-5; 17 -19). Atunci Dumnezeu s-a folosit de armata Mezilor iar în primul secol Dumnezeu s-a folosit de armata Romană ca să nimicească pe ucigașii aceia și să le ardă cetatea. Acest lucru a fost prevestit și întărit în mai multe ocazii de către Isus:

„Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părțile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca 19: 41-44, vezi și Luca 21: 20). „Ierusalime , Ierusalime, care-i omori pe proroci și-i ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori n-am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!” – Matei 23: 37.

În pilda Nunții Fiului de împărat, cel care a intrat la nuntă cu hainele lui, în termenii lui, adică neprihănirea dată de Lege, refuzând categoric oferta împăratului, adică neprihănirea care se capătă prin credință, a împărtășit aceiași soartă, plânsul și scrâșnirea dinților în întunericul de afară. Aceasta a fost soarta lui Israel după ce a refuzat cu încăpățânare să fie strâns de Împăratul în împărăția pe care acesta I-a oferit-o cu atâta dragoste. Israel a refuzat neprihănirea oferită de Dumnezeu încercând să forțeze ușa împărăției punându-și înainte o neprihănire proprie. El nu a înțeles că împărăția nu vine în așa fel ca să izbească privirile și ca urmare ea a fost luată de la ei și dată unui neam care avea să aducă roadele cuvenite. În concluzie, putem afirma cu siguranță că analiza textelor ne-a oferit argumente solide oferite care ne arată că pildele lui Isus nu pot fi scoase din contextul Iudaic al generației lui Isus, fără a le distorsiona mesajul. Ele trebuie interpretate și înțelese în acel context, sau nu vor fi înțelese deloc!