Cesaționism sau încetarea darurilor miraculoase – Partea I

Argumente biblice pentru încetarea darurilor miraculoase

Traducere și adaptare a articolului autorului Tom Pennington
https://www.youtube.com/watch?v=FAdaUr56q4U

Cesaționismul spune că Duhul nu mai dă credincioșilor individuali darul minunilor care sunt enumerate în Scriptură și care au fost prezente în biserica primară.
Nu este planul Duhului nici modul lui normal să distribuie daruri spirituale miraculoase creștinilor astăzi așa cum a făcut pe vremea apostolilor.
Aceste daruri au încetat să mai fie normative așa cum au fost la apostoli.
De ce credem că acele daruri spirituale miraculoase ale duhului au încetat, dacă credem că celelalte funcții ale duhului continuă?
Cesaționiștii aduc ca argument 1 Cor. 13 – Dar Cesaționismul nu se ridică sau cade odată cu 1 Cor. cap. 13.
Mai există și alte argumente în favoarea Cesaționismului și sper ca ele să vă încurajeze să cercetați mai departe.

Argumentul Nr. 1

Rolul unic al miracolelor – carismaticii și continuaționiștii cred că minunile se găsesc pe fiecare pagină a istoriei biblice.

În realitate au existat doar trei perioade principale în care Dumnezeu a făcut minuni prin oameni înzestrați în mod unic – Cu alte cuvinte, au existat doar trei perioade principale în care Dumnezeu a dat oamenilor puterea de a face minuni.

Prima perioadă a fost cea sub Moise și Iosua. – a început cca. în 1445 î.H. cu Moise și prin slujba lui Iosua s-a încheiat în aprox. 1380 î.H. – acea perioadă de miracole a durat cca 65 de ani.

A doua perioadă caracterizată de miracole a fost cea din vremea lui Ilie și Elisei. Slujirea lor a durat din cca. 869 î.H. până în 795 Î.H. – din nou, o perioadă de doar 65 de ani

A treia perioadă a fost cea din vremea lui Isus și a apostolilor Săi. Evident a început cu lucrarea lui pământească și a durat cel mult până la moartea apostolului Ioan, aproximativ 70  de ani.

De-a lungul istoriei biblice (răscumpărării) Dumnezeu a intervenit ocazional cu minuni directe. Dar în miile de ani de istorie umană au fost doar aprox. 200 de ani în care Dumnezeu a împuternicit oameni ca să facă minuni. Și nici atunci minunile nu au avut loc în fiecare zi. Oare de ce?

Fiindcă scopul principal al minunilor a fost întotdeauna să confirme acreditările unui mesager desemnat de Dumnezeu, să stabilească credibilitatea celui care vorbește din partea lui Dumnezeu. Nu a celui care învață sau predică cuvântul lui Dumnezeu, ci celui în gura căruia Dumnezeu a pus chiar cuvintele Sale.

Acest tipar a fost statornicit odată cu primul făcător de minuni, Moise. Exod 6: 28- 7: 2. Moise descrie aici ce s-a întâmplat la chemarea lui. Ne întoarcem la cap. 4: 15-16  – amintiți-vă el este profetul – „să pui cuvintele în gura lui”.

Observăm că Aaron nu a putut vorbi de la el însuși, a trebuit să spună doar cuvintele lui Moise care a ținut locul lui Dumnezeu. Acesta înseamnă să fie profet. Însăși cuvintele lui Dumnezeu puse în gura ta.

De aceea când Dumnezeu l-a însărcinat pe Ieremia, El a spus: „Iată pun cuvintele Mele în gura ta.” (Ier. 1: 9).

Dar cum au putut oamenii ști că, cel care pretinde că este profet, rostește cuvintele lui Dumnezeu?

Moise s-a confruntat cu această dilemă. El aduce în discuție această problemă înaintea lui Dumnezeu la începutul capitolului Exod 4.

„Dacă nu mă vor crede și nu vor asculta glasul meu.” Ei pot spune: Că Domnul nu ți s-a arătat.” De unde știm că ești profetul lui Dumnezeu, că acelea sunt cuvintele lui Dumnezeu puse în gura ta? „Domnul i-a zis ce ai în mână? Povestea continuă …… Apoi Dumnezeu zice: „Iată ce vei face ca să creadă că ți s-a arătat Domnul, Dumnezeul părinților lor, Dumnezeu lui Avraam, Dumnezeul lui Isac și Dumnezeul lui Iacov.”

De aceea vă dau capacitatea să faceți minuni! El reiterează aceasta prin alte două minuni în versetele care urmează.

Prin urmare trebuie să înțelegem că Dumnezeu a permis și a abilitat pe Moise să facă minuni pentru un singur scop: să-l valideze pe Moise ca profet al lui Dumnezeu, iar mesajul lui Moise ca propriile cuvinte ale lui Dumnezeu. Moise a fost universal acceptat ca profet al lui Dumnezeu. Ceea ce a scris a devenit literal Cuvântul lui Dumnezeu. De ce?

Fiindcă puterea de a face minuni a validat pretențiile lui de a vorbi de la, și pentru, Dumnezeu.

Acesta continuă să fie scopul minunilor de-a lungul Vechiului Testament.

Ex. profeții Vechiului Testament. Moise a scris că Dumnezeu va ridica oameni care să vorbească pentru Dumnezeu, alți profeți Deut. 18: 15. Acum, evident că marele Profet în cele din urmă a fost Isus, această profeție s-a împlinit în Mesia, dar este la fel de clar că Moise descrie o instituție profetică, care deja era activă în slujba lui, conform Numeri 11: 29 și avea să continue.

În Deuteronom Moise stabilește trei criterii prin care se pot deosebi profeții autentici de cei falși. 18: 21-22.

Criteriul 1. Predicțiile trebuie să se împlinească! Așa vei ști dacă profetul are în el adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu.

Criteriul 2. În Deuteronom 13: 1-5 Dumnezeu spune că dacă ar alege să autentifice un profet adevărat, ar face acest lucru dându-i puterea de a face minuni, așa cum a făcut Moise.

Criteriul 3. Apoi El spune, că chiar dacă face minuni dar îndeamnă poporul la idolatrie. Cu alte cuvinte, profetul și mesajul lui mesajul trebuie să fie în acord doctrinar cu revelația anterioară. Ce a fost valabil pentru Moise trebuia să fie valabil și pentru profeții care au urmat.

Prin urmare, în V.T. numai profeții, doar cei care au vorbit cu autoritate și infailibil din partea și pentru Dumnezeu, au făcut minuni pentru că minunile au fost acreditările lor.

Cea mai faimoasă minune în afara Pentateuhului s-a făcut de către Ilie (1.Împărați 18: 36-38) când coboară foc pe altar. – „Fă să se știe astăzi că tu ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul tău și că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta – cu alte cuvinte autentifică-mă!

Când venim în N.T. descoperim același tipar. Domnul nostru a fost desigur împlinirea supremă a profetului pe care l-a promis Moise. Isus a fost Marele Profet, profetul cu cea mai mare solie și cele mai mari pretenții. Așa că nu este surprinzător că El a făcut mai multe minuni decât orice făcător de minuni din istoria omenirii. Dar la fel, ca și în cazul lui Moise și a celorlalți profeți, scopul minunilor lui Isus a fost să-Și confirme acreditările ca mesager ultim al lui Dumnezeu care a vorbit infailibil din partea și pentru Dumnezeu.

Ioan subliniază acest aspect în evanghelia lui

Iată câteva exemple: Ioan 5: 36; – Dar Eu am o Mărturie mai mare …fiindcă lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le fac, tocam lucrările acestea pe care le fac eu mărturisesc despre Mine că Tatăl m-a trimis.”

Cu alte cuvinte, priviți la ce fac, la vindecări, la miracole, acestea sunt autentificarea Mea de către Dumnezeu ca trimis al Său suprem și final.

Ioan 6: 14 – după ce au văzut minunea înmulțirii pâinilor ei exclamă: Cu adevărat acesta este Prorocul..!

Ioan 7: 31 – mulți au crezut în el …când va veni Christos-ul va face mai multe semne …

Ioan 10: 24-25 – Lucrările pe care le fac Eu în numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine

Ioan 10: 37–38 – ca să ajungeți să cunoașteți și să știți că Tatăl este in Mine și Eu sunt în Tatăl

Observați că minunile lui Isus nu au fost în primul rând un instrument evanghelistic, de fapt nu sunt deloc, pentru că el spune, „Chiar dacă ar învia cineva din morți tot nu vor crede dacă nu ascultă de Moise și de profeți.

Minunile lui Isus nu au vizat în primul rând atenuarea suferinței, deși bine înțeles că vedem în minunile Sale o inimă plină de compasiune și iubire pe care a avut-o.

Principalul motiv pentru care Duhul l-a împuternicit pe Isus să înfăptuiască minuni a fost acela de confirmare că El a rostit chiar cuvintele lui Dumnezeu, că El era tot ceea ce a pretins că este.

În ziua Cincizecimii, o zi a minunilor, Petru a reiterat că acesta a fost scopul miracolelor lui Isus.

Fapte 2: 22 – „Bărbați israeliți, ascultați cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit (atestat, confirmat) de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți.”

Isus, nu doar a făcut minuni ci, a dat aceiași putere și apostolilor săi și minunile lor au slujit exact aceluiași scop.

Fapte 14: 3 – „Totuși, au rămas destul de multă vreme în Iconia și vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său și îngăduia să se facă semne și minuni prin mâinile lor.”

Evrei 2: 3-4 subliniază aceiași idee. „Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri și felurite minuni și cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după voia Sa?”

Darurile miraculoase care i-au însoțit pe apostoli au fost menite să confirme că ei erau instrumente autentice de revelație așa cum fuseseră Moise, Ilie și Elisei și Isus însuși.

Din moment ce acest tipar este consecvent în toată Scriptura, este rezonabil să ne așteptăm că odată cu moartea apostolilor, odată cu sfârșitul revelației lui Dumnezeu, odată cu moartea celor care au rostit propriile cuvinte ale lui Dumnezeu, capacitatea umană de a face minuni să se termine așa cum s-a întâmplata în vremea de după Moise și Iosua pentru sute de ani, așa cum a fost după Ilie și Elisei.

B.B Warfield „Minunile nu apar aliator în Biblie fără niciun motiv atribuit – ele aparțin perioadelor de revelație și apar doar atunci când Dumnezeu vorbește poporului săi prin mesageri acreditați care declară scopurile Sale pline de har. Expunerea lor abundentă în biserica apostolică este semnul bogăției epocii apostolice în revelație. Când această perioadă a revelației s-a încheiat, perioada facerii minunilor s-a încheiat și ea, ca o simplă chestiune normală.”

Scriptura ne face să ne așteptăm la sfârșitul darurilor miraculoase din cauza rolului lor unic pe care minunile l-au jucat totdeauna, ca validare a cuiva care a rostit propriile cuvinte ale lui Dumnezeu.

Argumentul Nr. 2

Sfârșitul instituției apostolice.

În două locuri din N.T. Pavel se referă la apostoli ca fiind darul lui Christos pentru Biserica Sa.

1.Cor. 12: 28 – „Și Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, al ajutorărilor, al cârmuirilor și al vorbirii în felurite limbi.”

Deși nu toate darurile spirituale sunt slujbe, toate slujbele din N.T. sunt daruri pentru biserica lui Christos.

Pavel explică acest lucru în Efeseni 4: 7. Așa funcționează biserica v. 11 – apostoli …. ei au fost un dar temporar.

Majoritatea creștinilor și cei mai mulți carismatici evanghelici sunt de acord că nu mai există astăzi apostoli ca cei 12 sau ca Pavel. De ce oare nu mai sunt? Pentru ca un apostol să fie un adevărat apostol  trebuie să îndeplinească trei calificări.

1. Trebuia să fie un martor al învierii lui Christos. Fapte 1: 21-22 „Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoțit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălțat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoțească drept martor al învierii Lui.”
2. Trebuia să fie numit personal de către Isus. Fapte 1: 2, „apostoli săi pe care îi alesese.”

Fapte 1: 24-25 „ Apoi au făcut următoarea rugăciune: „Doamne, Tu, care cunoști inimile tuturor oamenilor, arată-ne pe care din aceștia doi l-ai ales să ia loc în slujba și apostolia aceasta din care a căzut Iuda, ca să meargă la locul lui!”

Un apostol trebuia să fie capabil să facă minuni.

Matei 10: 1-4 „ Apoi Isus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi și le-a dat putere să scoată duhurile necurate și să tămăduiască orice fel de boală (nu doar dureri de spate) și orice fel de neputință. Iată numele celor doisprezece apostoli: cel dintâi, Simon, zis Petru, și Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, și Ioan, fratele lui; Filip și Bartolomeu; Toma și Matei, vameșul; Iacov, fiul lui Alfeu, și Levi, zis și Tadeu; Simon Cananitul și Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut pe Isus.”

2.Cor. 12: 12, NTR „Într-adevăr, semnele unui apostol au fost înfăptuite între voi cu toată răbdarea, prin semne, minuni și lucrări puternice.”

Priviți la aceste calificări și vă dați seama că nu există nici un om în viață care să întrunească aceste calificări.

Prin urmare, cel puțin un dar din NT., darul apostoliei a încetat. – Ceea ce înseamnă că există o deosebire semnificativă în lucrarea Duhului între vremea apostolilor și cea de astăzi, deoarece una dintre cele mai miraculoase manifestări ale Duhului, darul apostoliei, a dispărut odată cu încheierea epocii apostolice.

Este semnificativ faptul că darul apostoliei a încetat fără o declarație clară în NT. care să fi spus că a încetat.

Aceasta înseamnă că nu este imposibil și nici improbabil ca și alte schimbări semnificative să fi avut loc odată cu trecerea Apostolilor.

Vedeți, dacă sunteți de acord că astăzi nu mai există apostoli de același nivel cu Petru și Pavel, atunci admiteți că a existat o schimbare majoră în lucrarea Duhului care a creat diferența între epoca apostolică și cea post-apostolică.

De fapt, singurul dar al NT. cel mai frecvent legat de miracole, darul apostoliei, a încetat.

Argumentul 3.

Natura fundamentală a apostolilor și profeților NT.

Identifică pe apostoli și profeți drept temelia pe care a fost zidită biserica.

Efes. 2:  „Acest om nou care a fost creat – în care Evrei și Neamurile au fost aduși împreună și împăcați cu Dumnezeu. La finalul capitolului el prezintă biserica în trei imagini (vers. 19):

• cetățeni în Împărăția lui Dumnezeu;
• casa lui Dumnezeu, membrii ai familiei Lui;
• vers. 20-21 „fiind zidiți pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul.”

Referirea la apostoli este clară și nu poate fi disputată. Dar cine sunt acești profeți?

Datorită implicațiilor de anvergură ale acestui verset, unii carismatici au venit cu interpretări referitoare la cine sunt acești profeți. Ei susțin că Pavel a vrut să spună că biserica a fost zidită pe temelia apostolilor și a profeților V.T.

Dar contextul este clar și ne arată că Pavel se referă la profeții NT. în Efes. 3: 5 el vorbește despre taina, misterion  „care nu le-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri (VT) în felul cum le-a fost descoperită acum sfinților apostoli și proroci ai lui Hristos, prin Duhul.”

Alți carismatici formulează Efes. 2: 20 astfel: „zidiți pe temelia apostolilor, care sunt profeții.” Apostolii și profeții sunt, prin urmare, același grup. Există motive lingvistice pentru a respinge această interpretare, dar există și un motiv contextual. Contextul arată clar că apostolii și profeți sunt două grupuri distincte. (Efes. 4: 11 ne arată acest lucru). Pe unii și pe alții – 2 grupuri distincte separate.

Deci, dacă le punem împreună observăm că Pavel ne învață că revelația care a venit prin apostoli și profeții NT. este temelia pe care este zidită biserica, temelia a fost terminată odată cu încheierea revelației.

(Nota editorului: În opinia mea nu doar temelia a fost terminată ci și clădirea. Am un capitol în cartea Mântuit deja dar nu încă? (Tom spune că construirea continuă și astăzi).

Odată cu încheierea revelației, munca apostolilor și a profeților a fost încheiată și rolul lor a fost îndeplinit. Nu ar mai trebi să ne așteptăm la alți apostoli, la alți profeți și la mai multă revelație.

Argumentul 4

Natura darurilor miraculoase din NT.

Dacă Duhul ar fi dat credincioșilor daruri miraculoase astăzi, ele ar trebui să fie aceleași daruri pe care le găsim în NT. Cu toate aceste ni se spune că darurile carismatice de astăzi nu seamănă aproape deloc cu cele din NT.

Să considerăm darul vorbirii în limbi. Conform lui Luca în Fapte 2: 7-7, este capacitatea de a vorbi într-o limbă umană cunoscută.

Fapte 11: 15 „Și cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei ca și peste noi la început, același lucru. Ce s-a întâmplat în casa lui Corneliu a fost exact ce s-a întâmplat la Rusalii.

Al treilea episod relatat de Luca în Fapte 19. Nu este nimic în text care să indice că acel fenomen a fost diferit de celelalte două.

Luca a știut ce a scris Pavel în 1.Cor. 14 cu 6 -7 ani mai devreme. El a știut ce s-a întâmplat în Corint, și totuși Luca încă definește vorbirea în limbi, „îi auzim vorbind fiecăruia dintre noi în limba noastră, în care ne-am născut?” (Fapte 2: 8). Nicio mențiune, nimic, despre ceva extatic.

Compară cu așa zisele vorbiri în limbi de astăzi care sunt extatice. Nu este același lucru!

Darul vorbirii din 1.Cor. 14 a fost un dar public menit să zidească biserica, adică pe cei ce nu vorbeau ebraica sau aramaica, și vorbirea trebuia tradusă. Astăzi limbile sunt în primul rând limbi private pentru rugăciune. Prin urmare, astăzi, vorbirea în limbi nu are nimic în comun cu darul NT., decât cuvântul „limbă”.

La fel și darul profeției. Darul NT.  și manifestarea de astăzi sunt două lucruri total diferite.

Contrar doctrinei carismatice, NT. nicăieri nu face deosebire între profeția NT și cea din VT. Dimpotrivă NT echivalează profeția VT  cu cea a NT. Nu există nicio diferență între termenii folosiți.

În cartea Faptele putem observa că ori de câte ori apare cuvântul „profet” sau „profeție” nu există nicio diferență între cele folosite în VT.

Aceasta înseamnă că așa cum profeții VT au rostit revelații directe infailibile de la Dumnezeu, la fel au făcut și profeții NT.

La fel, ca în cazul cuvintelor profeților din  VT, care au fost evaluate în raport cu revelația anterioară și aprobate, cuvintele profeților NT au fost evaluate și aprobate apoi adăugate la învățătura apostolilor și profeților pentru a forma temelia bisericii.

În mod ironic, în Fapte 21: 11, un pasaj preferat al carismaticilor pentru apărarea idei că profeția NT este diferită de cea din VT,  profetul Agab a folosit formula profetică din VT când spune: „Așa vorbește Duhul sfânt …” – nicio diferență!

Prin urmare, profeția NT este o revelație directă, infailibilă. Ea nu este ceea ce numește Mișcarea Carismatică din sec. XXI, profeție.

Un alt exemplu: Darul vindecări. În NT când cineva care are darul vindecării și-a folosit darul, rezultatele au fost complete, imediate, permanente, de netăgăduit, pentru orice fel de boală, orice fel de neputință.

Pretinsele vindecări ale vindecătorilor de astăzi, sunt antiteza acelor minuni biblice din NT.

Sunt incomplete, temporare și în cel mai bun caz, nu sunt verificabile.

Wayne Grudem un reprezentant de seamă al Mișcării Carismatice a spus: Niciun carismatic responsabil (sic) nu crede că profeția de astăzi este o revelație infailibilă și inerentă de la Dumnezeu.” El continuă și spune: „Există mărturie aproape uniformă din toate secțiunile ale Mișcării Carismatice că profeția de astăzi este impură și va conține elemente care nu ar trebui să fie ascultate și în care nu ar trebui să ai încredere.”

Îl apreciem pe fratele nostru dar dacă acesta ar fi standardul, dacă aceasta s-ar fi întâmplat în vremea VT profetul ar fi fost omorât.

Prin urmare, pretinsele daruri de astăzi, nu sunt darurile din NT.

Argumentul Nr. 5 

Mărturia istoriei bisericii.

Începem cu istoria din NT. – observăm că frecvența practicării darurilor miraculoase este în scădere chiar în perioada apostolică. Prima manifestare a avut loc la 10 zile după Înălțarea Domnului. A doua (Fapte 11: 46) după cca. 14 ani , înaintea morții lui Iacov, AD 44. A treia Fapte 19: 6, la începutul lucrării lui Pavel în Efes, începutul anilor Ad 50.

Epistola către Corinteni, singura carte afară de Faptele apostolilor, care vorbește despre vorbirea în limbi, a fost scrisă în AD 55-56.

Acum dacă aliniem cărțile NT pe baza momentului în care au fost scrise, 1.Corinteni a fost a patra scrisoare pe care Pavel a scris-o după Galateni și 1&2 Tesaloniceni.

Pavel avea să scrie alte 9 scrisori canonice după 1.Corinteni către șase biserici diferite. Nu se mai menționează niciodată darul vorbirii în limbi.

În epistolele pastorale 1&2 Timotei și Tit scrise aproape de sfârșitul lucrării lui Pavel, ca directive permanente pentru slujirea post-apostolică a bisericii, nu se menționează deloc darurile miraculoase.

Acest lucru ajunge la apogeu în cartea Evrei 1: 1 „ După ce le-a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul.” Cuvântul ultim al lui Dumnezeu este Fiul Său și cei pe care El i-a rânduit.

De aceea în cap. 2: 1 autorul spune: „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ținem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim îndepărtați de ele.”

El continuă: v. 2-3 „Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit și dacă orice abatere și orice neascultare și-au primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o.”

Important să știm că epistola către Evrei a fost scrisă aproape sigur cu puțin înainte de căderea Ierusalimului și dărâmarea templului în AD 70.

Cum se referă autorul la „miraculos”? Isus prima generație, apoi apostoli a doua generație și autorul către Evrei, a treia generație.

1. 3-4 „după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri și felurite minuni și cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după voia Sa…”

Chiar înainte de AD 70 autorul spune că acele semne și minuni au fost atunci, cu ceva timp în urmă.

Asta a făcut Domnul, apoi apostolii și noi am fost martori.

Continuaționismul nu oferă o explicație teologică convingătoare pentru dispariția anumitor daruri în timpul celei mai mari perioade a bisericii. Nu există modalitate de a explica.

Argumentul 6

Suficiența Scripturii.

Canonul Scripturii s-a încheiat odată cu scrierile apostolilor și ale tovarășilor lor autorizați. Noul Testament ne învață că rezultatul revelației complete a lui Dumnezeu este că Scriptura este suficientă pentru toate lucrurile legate de cunoașterea lui Dumnezeu.

2.Tim. 3: 16-17 „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Omul lui Dumnezeu nu are nevoie de revelație adițională – el are totul în Scriptură.

Duhul vorbește numi în și prin Scriptură – prin Cuvântul inspirat. (Duhul nu ne ajută în primul rând să înțelegem/interpretăm Scriptura, ci mai degrabă să o credem!!! Doar dacă o credem, Cuvântul este Duh și viață pentru noi).

Mesajul lui Dumnezeu este obiectiv pentru că este extern, în afara noastră. Biblia este clară, în cuvinte și propoziții, paragrafe pe care le putem citi analiza, studia, nu este subiectivă.

Nu trebuie să ne întrebăm dacă acel gând din mintea noastră este de la Dumnezeu – noi avem un mesaj de la Dumnezeu – Biblia.

Luther a scris: „Omul care vrea să-l audă de Dumnezeu vorbind, să citească Sfânta Scriptură.”

Argumentul Nr. 7

Regulile Noului Testament stabilite pentru darurile miraculoase.

1.Cor. 14 – Pavel prezintă două linii directoare pentru modul în care două dintre darurile miraculoase trebuiau practicate în biserică.

Vers. 27-28 – vorbirea în limbi – ori de câte ori trebuiau practicate darurile biblice ale limbilor din NT au existat reguli specifice care trebuiau respectate.

• 2 sau 3 aveau voie să vorbească în limbi într-un serviciu divin dat.
• câte unul pe rând – trebuia să fie ordine o structură clară care este specifică lui Dumnezeu.
• să existe cineva care traducă – era interzisă vorbirea în altă limbă în adunare fără traducător. Oare de ce? – fiindcă de unde putea cineva știi dacă spune adevărul – mărturia a doi sau trei martori.
• femeile nu au avut voie să vorbească în limbi în adunare. 1 Cor. 14: 34.

Acestea au fost regulile NT prin care a fost reglementată folosirea darului vorbirii în limbi. Vers. 29-34: două sau trei persoane să prorocească, ceilalți să verifice pe baza revelației anterioare!

În lumina acest reglementări, putem observa că, majoritatea practicilor carismatice de astăzi ignoră complet aceste porunci biblice clare.

Prin urmare, nu doar că practicile carismatice de astăzi nu sunt darurile autentice din NT, dar poruncile clare ale lui Pavel sunt în mare măsură ignorate. Așa că, în majoritatea practicilor carismatice, Duhul Sfânt nu este onorat.

Deși corecte, aceste argumente răspund doar la întrebarea „De ce au încetat?” nu și la întrebarea CÂND? Ne spune oare Pavel CÂND?

Continuarea în articolul – Cesaționism sau încetarea darurilor miraculoase – Partea II